Liviu Malița: Dramaturgia românească din perioada comunistă este, după 1989, puțin prezentă în repertoriile teatrelor. Care credeți că sunt explicațiile?
Raluca Sas-Marinescu: Răspunsul se conturează pe cel puțin trei direcții mari:
Responsabilitatea alcătuirii repertoriilor, imediat după '90, a revenit... regizorilor. Conceptul de manager de teatru încă nu pătrunsese în România, negocierile dintre directorii de teatre și regizori (practică păstrată până astăzi) se purtau pe baza unui portofoliu cu care regizorul mergea la director. De cele mai multe ori, aceste portofolii nu conțineau (și nu conțin nici acum) titluri românești. Am asistat de nenumărate ori la convorbiri care se desfășoară cam așa:
"Director: Domnule regizor, vrem să montați un text la noi.
Regizorul: Pot să vă fac un Shakespeare, un Cehov, un Gogol sau un... Howard Barker (înlocuiți acest nume cu orice alt nume din dramaturgia contemporană europeană).
Director: Domnule, vrem ceva fără drepturi de autor, că nu prea avem bani. Un Shakespeare nu prea putem că nu avem distribuție mare.
Etc. etc."
Ca atare, repertoriile au fost formate după chipul și asemănarea regizorilor, a intereselor lor de exploatare, aș zice de recuperare chiar a titlurilor și zonelor estetice considerate periculoase anterior anilor 1990. Asistăm astfel la un reviriment al tragediei antice, la revizitări ale marilor titluri din dramaturgia clasică și la "descoperiri" din dramaturgia mondială contemporană, care pătrunsese prea puțin la noi - soartă pe care continuă să o aibă, din păcate, și astăzi.
Imediat după '90, libera circulație aduce cu sine descoperirea textelor contemporane nepermise și netraduse în spațiul românesc. Ca atare, repertoriile teatrelor se umplu de autori străini contemporani. Acest lucru se petrece și pe fondul unui vid legislativ, ce permite montări fără plata drepturilor de autor.
Aparatul de partid a impus teme, subiecte, personaje, direcții de scriitură. Căderea comunismului vine și cu o "respingere" virulentă a scrierilor provenite anterior Revoluției, așteptata "dramaturgie de sertar" se dovedește a fi o iluzie, nevoile de recuperare se îndreaptă, mai degrabă, către estetica spectacolului, către susținerea "autorului de spectacol", în detrimentul "autorului de text".
L.M.: Puteți avansa titluri de piese din perioada 1948 - 1989 pe care le considerați necontaminate de ideologia / propaganda comunistă?
R.S.-M.: Depinde ce înțelegem prin "contaminare". Teodor Mazilu, eternul cinic, răstoarnă această perspectivă și în "nebunii fățarnici" și în "proștii". În acest caz, micile referiri la contexte socio-politice devin irelevante, puterea rezidă în tipul de structură dramatică utilizată, în modalitatea de construcție a conflictului, elemente tehnice ale textului, care surclasează ingerințele ideologice. Situațiile scenice, în acest caz, sunt valide independent de perioada în care au fost construite.
L.M.: Ce autori din această dramaturgie continuă să vă rețină atenția? De ce?
R.S.-M.: Mazilu, Sorescu și obligatoriu Naum. Cu siguranță, ar merita construit un proiect de cercetare care să aibă în centru recitirea critică a dramaturgiei scrise în perioada comunistă, fie măcar și pentru clasarea în categoriile recuperabil / irecuperabil, dacă nu pentru refacerea imaginii unei perioade de care publicurile tinere sunt din ce în ce mai îndepărtate și care ajunge să trăiască mai degrabă prin meme decât prin recuperări. Dramaturgia comunistă - cea comisionată, construită la comanda ideologică, reprezintă un foarte bun barometru al gândirii politice; ea ar putea facilita înțelesuri și contextualizări istorice precise.
L.M.: Ce piese considerați că au un potențial scenic inclusiv astăzi?
R.S.-M.: Răspunsul la această întrebare rezidă în unghiul de citire a textului. O recitire dintr-un unghi istoric sau una dintr-unul contemporan nu dezvăluie aceleași înțelesuri. Orice text scris în perioada comunistă poate fi recitit din perspectivă istorică sau, așa cum a făcut regizorul Theodor Cristian Popescu cu Opinia publică a lui Baranga, la Naționalul sibian, într-o montare care respectă fiecare rând scris și fiecare sens propus de autorul dramatic. Vorbim aici despre o montare care s-a vrut strict un test de verificare a actualității și a posibilului interes al publicului pentru o astfel de revizitare. Mărturisesc că montarea m-a amuzat parțial, dar și enervat pe alocuri, mai ales în bucățile de text ce revin precupețelor-cântărețe. Depinde însă și de tipul de dramatizare. Legată în mod nemijlocit de acest unghi de citire, Nu sunt Turnul Eiffel poate deveni o excelentă piesă despre relația dintre un viitor proiectat și realitate, prin eliminarea acelor pasaje care fac trimitere la aparatul de partid și simpla înlocuire a unor cuvinte specifice perioadei comuniste. În ceea ce privește "potențialul scenic", lucrurile sunt mai complicate, pentru că sunt legate de teatrul (a se citi tipul de instituție teatrală) și tipologiile de publicuri în care s-ar monta un astfel de text. De altfel, și citirile depind de tipurile de public, iar, la acest capitol, teatrul românesc stă extrem de prost, din cauza lipsei studiilor de public și adaptărilor repertoriale la rezultatele acestor studii.
*
Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/
(volum coordonat de Liviu Malița)