Nimeni nu scapă necontaminat dintr-o pandemie

Carmen Stanciu, teatrolog și critic de teatru. A absolvit, în 1995, Academia de Teatru și Film din București, specializarea Teatrologie. În 2006, obține titlul de Doctor în Arte, domeniul Teatru, la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale din București, cu teza Teatru-Dans - arheologie și anticipație în arta spectacolului. Conferențiar universitar și prorector la UNATC (2016 - 2020). A făcut parte, ca expert pe termen lung, din proiecte de cercetare sau de dezvoltare a resursei umane în domeniul academic. Este expert evaluator pentru domeniile Teatru și artele spectacolului și Cinematografie și Media (din 2018, președinte al comisiei de specialitate Arte, Arhitectură și Urbanism, Educație fizică și sport) în cadrul Agenției Române pentru Asigurarea Calității în Învățământul Superior (ARACIS). S-a implicat activ în viața teatrală românească în ipostaze dintre cele mai variate: critic de teatru și dans, secretar literar la Teatrul Mic și la Teatrul Țăndărică, producător spectacole, organizator și director de festivaluri, membru în jurii, consilier și selecționer al unor manifestări teatrale naționale și internaționale. A publicat articole și studii în volume, reviste academice și periodice de specialitate; a tradus piese de teatru și studii de specialitate din limbile engleză și spaniolă. Autor al volumului Teatru-Dans. Un spectacol total (UNATC Press, 2007). A susținut conferințe în Elveția, Singapore, Rusia, Portugalia, Bulgaria, Republica Cehă, Franța, Turcia, Brazilia. Membru al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru AICT - RO și membru UNIMA. Rămâne conectată la realitatea culturală și ca expert de specialitate în comisii de evaluare a managerilor culturali pentru diferite organisme sau ordonatori de credite (Ministerul Culturii, Primării sau Consilii județene) sau programe de finanțare a activităților culturale (Institutul Cultural Român, Ministerul Educației, Ministerul Culturii).

Liviu Malița: Dramaturgia românească din perioada comunistă este, după 1989, puțin prezentă în repertoriile teatrelor. Care credeți că sunt explicațiile?
Carmen Stanciu: Dacă mi-ați fi adresat această întrebare în anii '90, răspunsul ar fi fost unul singur: libertatea recent câștigată trebuia afirmată prin ruperea totală de orice formă "dictatorială" - inclusiv în teatru. Aproape fiecare regizor sau actor se considera dizident din punct de vedere artistic, după anii de cenzură ('70 - '80). Proiecte oprite din considerente politice sau spectacole doar visate au ocupat prim-planul teatrului românesc, în ultimului deceniu al secolului XX, din nevoia creatorilor de a consuma și de a epuiza frustrările (ideologice sau estetice) acumulate. Un al doilea argument în favoarea excluderii textelor românești din repertoriile teatrelor a fost, cred, cel al "recuperării" unor teme sau "elemente spectaculare" tabú pentru societatea românească ante-decembristă: sexualitate, nuditate, consumerism decadent etc. Și, cum din anii '60, dramaturgii români, cu foarte puține excepții, se specializaseră în parabole și metafore, nu existau texte în care miza să fie expunerea unei realități brute, care să depășească prin forța de impact șocul schimbării de paradigmă socială: de la izolare și spaima de supraveghere la deschiderea nonșalantă a tuturor direcțiilor posibile. Precum cele trei surori Prozorov, cam toți repetasem "spre Vest! spre Vest!", ca o mantră a unui viitor improbabil. Odată urcați în trenul spre Occident, cui i-a mai păsat de piesa românească?

După anul 2000 (nu e o dată fixă, ci de dragul convenției), situația se schimbă. Chiar din primii ani ai mileniului III apar texte rimante cu temele obsedante mai curând pentru părinții tinerei generații de dramaturgi, decât pentru ei - în primă fază. "Recuperarea istoriei" nu s-a concentrat pe datele șterse din manuale, din studii sau din presă de cenzura comunistă, ci pe reliefarea "cazurilor" de disidență, gesturi de curaj sau al obsesiilor ideologice și etnice inculcate în mentalitatea societății românești în 45 de ani de informație controlată. Abia spre sfârșitul primului deceniu al secolului XXI sunt abordate, cu adevărat, aspecte ale noii realității: delincvența juvenilă (orfelinate, pușcării, mediu educațional), denunțarea intoleranței (religioase, etnice, sexuale), lipsa de interes față de categoriile expuse la risc (bătrânii, copiii străzii, victimele drogurilor sau ale traficului de persoane) sunt și la noi sursele new drama. Câteodată, ca un exercițiu introspectiv, câte un text persiflează establishment-ul teatral - deja polarizat în "comuniștii / învechiții" și "noii / cosmopoliții", sau "independenții / ne-independenții", sau "premiații / marginalizații". Paradoxal, sunt multe nume noi - mai multe decât s-ar putea crede la o privire superficială. Pentru că suntem tentați să căutăm vârfurile, și performanța depinde nu doar de prezența cu recurență pe afișele teatrelor, ci și de proba timpului. Or, ținând cont de temele abordate, în proporție covârșitoare noile texte și-au găsit viață numai în sălile studio sau în underground-ul teatral. Chiar și așa, consecvența și consistența unor demersuri au generat - și consider acest aspect un câștig imens - cea mai vocală frondă anti-sistem în mediul de specialitate. Din păcate, aproape niciuna dintre vocile proaspete și contestatare nu și-a asumat răspunderea de a duce revoluția înnoirii în miezul mișcării teatrale. Au preferat să stea la margine, de unde e mai ușor să comentezi, să acuzi și să te lamentezi. Să te permanentizezi "independent".

În paralel, câțiva dramaturgi rămân fideli teatrului de parabolă și metaforă sau unor formule de succes (intertextualism, neo-absurdism). Nici ei nu au fost mai curtați de directorii de teatre (cu o excepție, de altfel meritorie: Matei Vișniec). Modernizați doar prin lege, la nivel de titulatură, managerii instituțiilor publice nu și-au riscat poziția, "pariind" pe aceleași texte "care au umplut sălile în anii de glorie". Sau pe "scenarii originale" ale unor regizori cu box-office, liberi să-și aducă pe scenă (din ce în ce mai micșorată și cotropită de scaunele spectatorilor) căutările experimentale sau dilemele existențiale.

În concluzie, dramaturgia scrisă în perioada '45 - '89 nu mai e la modă, nu mai corespunde stilistic și tematic și, mai ales, nu e frecventabilă - dacă nu vrei să te alegi cu eticheta de "învechit", "criptocomunist" sau, și mai grav, anti-progresist. Ce pierdem din cauza acestor clișee? Poate nu mare lucru, în raport cu trecutul. Dar în raport cu viitorul?

L.M.: Puteți avansa titluri de piese din perioada 1948 - 1989 pe care le considerați necontaminate de ideologia / propaganda comunistă?
C.S.: Nu voi risca să aleg vreun titlu, pentru că, din diverse motive sau cauze, nimeni nu scapă necontaminat dintr-o pandemie. Desigur, putem discerne diferite grade de "infestare" ale pieselor din "perioada roșie". Unele sunt fățiș ideologice (omul nou, noua orânduire, înfierarea burghezo-moșierimii, a Vestului decadent și indezirabil, elogierea Estului luminos și dezirabil etc.). Altele au fost "cosmetizate" de cenzură sau "deghizate" de autori prin metafore și parabole. Au scăpat de tentația compromisului ideologic sau din "sita" cenzurii doar piesele în care, diminuându-se rolul intrigii, al personajelor și al necesarului final "moralizator" sau "cu poantă" - dramaturgii au mizat (așa cum s-a întâmplat și în Occident) pe asumarea unei stilistici originale (la nivel de limbă, personaje ori structură dramatică) sau au folosit forma dialogată în sens dialectic, nu conflictual pentru a lansa și dezbate teme post- sau neo-existențialiste (vină, angoasă vs. sensul vieții, istoricitate, ideologie etc.).

L.M.: Ce autori din această dramaturgie continuă să vă rețină atenția? De ce?
C.S.: Considerați motivele expuse mai sus drept argumente pentru Teodor Mazilu și Dumitru Solomon. Exact în această ordine.

L.M.: Ce piese considerați că au un potențial scenic inclusiv astăzi?
C.S.: Orice text care spune o poveste poate avea potențial scenic. Cu toate mutațiile produse la nivelul creierului uman datorită noilor tehnologii, capacitatea publicului de a urmări acțiuni scenice structurate în orice formulă adaptă mediului prin care se comunică (direct sau virtual) e ilimitată. Astăzi, creatorii de spectacole nu mai sunt condiționați nici de "verosimil și necesar", nici de spațiu sau timp. Deopotrivă, cred că e posibil ca texte pe care le dezavuăm astăzi să capete, în timp, într-o altă paradigmă a existenței omenirii, o altă relevanță. Dacă printre cei care vor coloniza cosmosul vor fi și români, poate că istoria dialogată a unei epoci - fie ea și întunecată - va fi un "artefact" demn de păstrat sau recuperat.
 

Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/produs/sa-nu-privesti-inapoi/.