Liviu Malița: Dramaturgia românească din perioada comunistă este, după 1989, puțin prezentă în repertoriile teatrelor. Care credeți că sunt explicațiile?
Miruna Runcan: Am scris despre asta în deceniile trecute de mai multe ori, mai precis încă de la finalul anilor 1990. Ulterior, a mai fost un fel de dezbatere, cred că găzduită de Observator cultural. Nu cred că mi-am schimbat radical părerile, cel mult le-aș mai putea nuanța. Pe scurt. În primul deceniu post-comunist, două au fost motivele de bază care au condus către ignorarea încruntată a dramaturgiei de până la 1989. Cel dintâi a fost un soi de consens tacit între publicuri, artiști și instituțiile producătoare cu privire la faptul că majoritatea copleșitoare a dramaturgiei produse între 1945 și 1989 e maculată ideologic și, deci, trădându-și voluntar-involuntar rădăcinile propagandistice, e inutilizabilă. Al doilea motiv (despre care am scris, de această dată mult, fiindcă nu acoperea doar chestiunea dramaturgiei românești "datate") e faptul că deceniul acela a favorizat "datul în copt" al modelului teatral românesc, coagulat după 1965 și consolidat - printr-o simbioză între "marile spectacole" și critica cu retorică protectivă a ultimului deceniu socialist. În fond, e vorba despre versiunea teatrală a fenomenului numit mai recent de profesorul Mircea Martin "estetism socialist". În teatru, adică, dincolo de producțiile dramaturgice și spectaculare de comandă imediată, "marele spectacol" trebuia să fie universalist, regizoro-centrist și, pe cât e posibil, bazat pe clasici ai literaturii universale. Ca să fac apel la o anecdotă, care nu e anecdotă, ci un incident real: Ion Caramitru, întrebat de presa britanică, în timpul turneului din 1991 cu Hamlet (r. Alexandru Tocilescu, Teatrul "Bulandra") de ce nu s-a venit în marele turneu cu o piesă românească, a răspuns nonșalant: "Pentru noi, Shakespeare e un autor român!"
Nu e nimic neapărat condamnabil în acest consens cu privire la "estetismul" producțiilor teatrale, devenit canonic spre finalul ceaușismului; fenomenul e unul tipic de "supraviețuire rezistentă", cu specificul său estetic: semnificația parabolică, hermeneutica plurietajată a viziunii regizorale, centrarea pe imaginea-metaforă (și, prin asta, supralicitarea scenografiei, dar și a costurilor de producție etc.). Nesănătos e că sistemul teatral românesc, profitând și de succesele de stimă ale turneelor cu mari spectacole, din anii 1990, a continuat în coadă de cometă să privilegieze această supremație și mult dincolo de primul deceniu din post-comunism. Și asta în defavoarea dramaturgiei autohtone, fie ea mai veche sau mai nouă. În acest proces, dramaturgia din perioada comunistă era cea mai ușor de sacrificat.
Se adaugă, cu necesitate, dacă e să privim obiectiv cei treizeci de ani trecuți, și absența vinovată a unor studii critice în acest câmp - excepție ar putea fi Panorama lui Mircea Ghițulescu; dar și ea, fiind scrisă într-un soi de pod, începută în comunism și finalizată după căderea acestuia, a fost privită din start cu suspiciune, când nu era de-a dreptul ignorată. Așa cum știm, la noi, criticii literari nu știu sau nu vor, în mod deja tradițional, să se ocupe de dramaturgie, iar cei teatrali se concentrează, cel mai adesea, pe spectacol (e și o autocritică aici, dacă vreți).
L. M.: Puteți avansa titluri de piese din perioada 1948 - 1989 pe care le considerați necontaminate de ideologia / propaganda comunistă?
M.R.: Ele există, desigur, chiar dacă nu grămezi, iar domeniul ca atare ar trebui restudiat cu atenție și cu o perspectivă critică coerentă, chiar și atunci când au rădăcini ideologice sau fac anume concesii. Asta nu înseamnă, nici pe departe, că orice text dramatic care "nu e contaminat" e bun ca text, nici că orice text care are o dimensiune propagandistică vizibilă, mai mult sau mai puțin asumată, e pur și simplu lipsit de valoare. Aici lucrurile ar trebui recitite și reconsiderate, cred eu, într-o triangulație ce unește creatorul, contextul istoric precis al creației și opera însăși (cu propria ei constelație tematică și structural-estetică). Ca să dau măcar câteva exemple: un text de "romance istorizant", în coada de cometă a unui Anouilh, cum e Croitorii cei mari din Valahia de Alexandru Popescu, acum complet uitat, ar putea să se joace liniștit și azi, doar fiindcă e bine scris și agreabil pentru spectator (deci vandabil, deci potențial comercial). Ba chiar mai rău: Procesul Horia de Alexandru Voitin a umplut sălile ani și ani pe tot felul de scene ale țării, în pofida faptului că substratul său ideologic, nemijlocit legat de "epopeea națională" ceaușistă, era foarte vizibil. Piesa e însă, meșteșugărește vorbind, bine scrisă, de aici și succesul ei: la rigoare, montată azi, probabil că haloul propagandistic ar deveni aproape invizibil - exceptând, desigur, excepționalismul (rrr)românesc. Analizată critic însă, cu tot cu context (post Congresul IX al PCR, scrisă de fostul procuror general al RPR din anii 50!) ar căpăta, în 2021, cu totul alte dimensiuni decât cele de la momentul micii sale celebrități.
Altminteri, sigur că orice listă de piese care "ar trece granița" dintre cele două epoci nu poate fi decât una subiectivă, cum voi detalia mai jos.
L.M.: Ce autori din această dramaturgie continuă să vă rețină atenția? De ce?
M.R.: Aș insista mai întâi pe ideea deja sugerată, aceea că întregul patrimoniu de literatură dramatică ar trebui studiat, filtrat (dând de-o parte maculatura strict "funcțională" ideologic), și reinterpretat critic. Înainte de preferințe, în acest foarte vast peisaj (sunt, de exemplu, stagiuni în care numărul de premiere absolute depășea treizeci de piese), ar trebui făcută o anume ordine: el ar trebui periodizat tematic și stilistic, ar trebui restructurat în funcție de tipurile de estetici dominante într-o epocă sau alta, ar trebui urmărit procesul prin care directivele ceaușiste erau utilizate ca vehicul de către unii autori - iar aici există și o dimensiune de feudalism economic tipică pentru țările foste comuniste. Și așa mai departe. Abia apoi, cu cărțile pe masă, am putea încerca o schiță de ierarhizare valorică.
Ce mie mi-e limpede acum e că foarte mulți dintre autorii cei mai prolifici ar cădea vast și cu zgomot la examenul supraviețuirii (de exemplu, nu cred că, din dramaturgia enormă și atât de stufoasă a lui D.R. Popescu, s-ar mai putea recupera mare lucru, din Baranga ar rămâne cel mult Mielul turbat, iar din Everac... mai bine nu mă pronunț). Cu titlu strict personal, eu cred că mai toate piesele lui Sorescu stau perfect în picioare și azi, la fel cele scurte și mai toate cele "lungi", ale lui Mazilu (care, cred eu, merită urgent recuperat prin recitire în adâncime). Tot astfel, cred că, din ampla dramaturgie a lui Dumitru Solomon, pot fi lejer aduse în contemporaneitate mai ales piesele scurte, dar marile opere filozofice nu mai au, scenic vorbind, nicio șansă - în schimb, ar merita un studiu literar-comparatistic serios. Cred că și dintre piesele lui Ion Băieșu se pot cerne cele câteva de valoare autentică, inclusiv comedii satirice (dar știu, totodată, că mediul teatral, așa cum arată el azi, e, mai degrabă, lipsit de umor, greu permeabil pentru comedie, inclusiv pentru cea satirică). În schimb, dramaturgia din trena teatrului absurdului nu cred că rezistă la proba timpului (Naghiu, Omescu, Leonida Teodorescu, Radu Dumitru ș.a.). În materie de mult lăudatul, în epocă, "teatru de idei", o parte (restrânsă) a operei lui I.D. Sîrbu trece liniștită podul peste timp; tot aici, cred că un autor ca Romulus Guga are foarte puține șanse, în schimb, un dramaturg jurnalist ca Adrian Dohotaru ar putea fi reconsiderat, fiindcă piesele sale politice, așa puține cum sunt, utilizează structuri de o anume directețe, perfect prizabile și azi, și atacă problematici care transcend imediatul ideologic din anii în care-au fost scrise. Dar, subliniez, răspunsul meu tinde să fie mai degrabă unul de gust decât unul de recitire sistematică.
L.M.: Ce piese considerați că au un potențial scenic inclusiv astăzi?
M.R.: Ca să nu mă repet, aș încerca, de exemplu, cu Matca (Iona s-a tot montat în ultimele decenii și, din nefericire pentru piesă, a ajuns și subiect de bacalaureat), Paracliserul, Răceala, Pluta Meduzei, chiar cu A treia țeapă; din Mazilu se pot revalorifica în special piesele scurte, dar și Acești nebuni fățarnici, Proștii sub clar de lună, ori chiar strania Sărbătoare princiară; din I.D. Sîrbu: Arca bunei speranțe și Nepoții lui Plautus; Anchetă asupra unui tânăr care n-a făcut nimic și Insomnie de Adrian Dohotaru, cum spuneam. Ar mai merita încercate și unele dintre piesele scurte ale lui Dumitru Solomon, dar și Funcționarul invizibil, ori, mai ales, splendida adaptare după Hašek Transfer de personalitate. Dar, desigur, scotocind cu grijă și atenție, ar putea să se mai adauge aici destule alte texte viabile.
*
Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/
(volum coordonat de Liviu Malița)