Liviu Malița: Dramaturgia românească din perioada comunistă este, după 1989, puțin prezentă în repertoriile teatrelor. Care credeți că sunt explicațiile?
Puteți avansa titluri de piese din perioada 1948 - 1989 pe care le considerați necontaminate de ideologia / propaganda comunistă?
Ce autori din această dramaturgie continuă să vă rețină atenția? De ce?
Ce piese considerați că au un potențial scenic inclusiv astăzi?
Valeriu Râpeanu: Ancheta dumneavoastră este binevenită. Sperăm că însumarea răspunsurilor primite să reprezinte preludiul mult așteptatei dezbateri dedicate dramaturgiei românești a secolului XX, lucrare menită să pună în valoare cu obiectivitate și spirit critic procesul dialectic de evoluție și de involuție, de stagnare și de ruptură al teatrului nostru care, în perioada la care ne referim acum, a fost caracteristic întregii culturi românești. Și aceasta începând din 1944, în 1948 trecând în era dictatului fără drept de replică. Se impunea, mai înainte de toate, inspirația tematică din lumea muncitorilor, a țăranilor săraci care trăiau frenetic zilele ce marcau intrarea în gospodăria colectivă și a "intelectualității progresiste". Bineînțeles, această lume năștea "eroi pozitivi", modele umane care nu trebuiau să aibă "pete", adică abateri ideologice, comportamentale, de la ceea ce se numea "morala proletară".
În anul 1955, în presa literară, s-a desfășurat o discuție subsumată dilemei cu pete sau fără pete? Aș vrea să fac o precizare: cenzura numită Direcția Presei era o instituție menită să vegheze la aplicarea fără discuție și fără nicio abatere a principiilor ideologice ale Partidului. Prin acestea, se înțelegea Rezoluțiile Congreselor, Plenarelor Comitetului Central, Cuvântările secretarilor generali etc. Indicațiile primite se executau de către cei care primeau numărul unui ziar, manuscrisul unei cărți sau al unei piese de teatru, scenariul unui film sau orice altă formă de "tipăritură". Aceștia respingeau pur și simplu ceea ce li se părea că nu "corespunde" sau "contravine" acestor indicații. Inclusiv a celor punctuale (autori arestați, plecați din țară legal sau ilegal etc.).
Pe tărâmul teatrului, cenzura nu își încheia menirea după ce se aproba textul, adică se rezolvau toate obiecțiile, mergând până la replică, ci cunoștea o nouă treaptă numită vizionare și numai după aceea piesa putea să fie programată. La vizionare, participau, alături de conducerea teatrului, comitetul de lectură etc., și forurile superioare, precum Comitetul de Cultură și Educație Socialistă al județului (orașului), nu o dată reprezentanți ai Comitetului județean (orășenesc) de partid, ai Consiliului Culturii și Educației Socialiste ș.a. Puteau să fie una sau mai multe vizionări, în funcție de obiecțiile de la prima vizionare, și aceasta deoarece "forurile superioare" voiau să se asigure că "problemele" au fost rezolvate.
Dar soarta spectacolului se juca după premieră, în funcție de denunțurile care ajungeau nu odată la "cel mai înalt nivel". Nu erau vizionări obișnuite. Și aș da un singur exemplu. Interzicerea piesei Mai presus de orice de Horia Lovinescu, reprezentată pe scena Teatrului Național din București, sala Comedia. Nu știu din ce motive nu fusesem la premiera piesei. Am mers la al treilea sau al patrulea spectacol. Una dintre lojile din dreapta a rămas goală, chiar și după ce a bătut al treilea gong. Cu un minut înainte de ridicarea cortinei, au intrat trei spectatori neobișnuiți pentru o sală de spectacol: Nicolae Ceaușescu (nu era încă secretar general al P.C.R.), Emil Bodnăraș și Alexandru Drăghici. Cei din sală erau uimiți de acest desant de la vârful partidului, veniți ca "simpli spectatori". Bineînțeles, din când în când, spectatorii trăgeau cu ochiul spre loja respectivă. Cei trei priveau cu maximă atenție, pe fețele lor nu se citea nici aprobarea, nici dezaprobarea, nu schimbau nicio impresie. În pauză, am mers în sala de protocol, foarte aproape de loja respectivă, iar întrebările puse lui Zaharia Stancu, director în acea vreme al Teatrului Național din București, au fost anodine și nu lăsau să se înțeleagă niciun fel de apreciere a piesei. La sfârșitul spectacolului, s-au făcut nevăzuți. A doua zi, Zaharia Stancu a primit un telefon prin care i se comunica faptul că, începând din acel moment, spectacolul este interzis, iar orice material de "popularizare" (afiș, program etc.) să fie scos imediat din circulație. Toate s-au executat imediat, cu strictețe. Lucrând la ceea ce avea să fie excelenta monografie Horia Lovinescu și, mai târziu, o exemplară teză de doctorat, Natalia Stancu, cu toate laborioasele sale cercetări, n-a mai aflat nicio urmă a spectacolului interzis!
Aceeași vigilență se manifesta și la spectacolele cu piesele istorice, unde actorii dădeau relief unor replici ce stârneau aplauze furtunoase și îndelungate "la scenă deschisă". Mă aflam odată, înainte de începerea unei ședințe a Consiliului Culturii, în holul Sălii de marmură a Casei Scânteii. Mai mulți scriitori, dintre care rețin pe Ion Brad, Simion Pop, stăteau de vorbă cu domnul Dumitru Popescu, pe atunci vicepreședintele Consiliului [Culturii și Educației Socialiste]. A venit către noi Victor Eftimiu, scriitor cu statut de maestru, "clasic în viață", cum i se spunea pe atunci. După câteva cuvinte protocolare, unul dintre noi îi adresează întrebarea rituală: "Ce mai scrieți, maestre?" La care Victor Eftimiu îl arată cu degetul pe Dumitru Popescu, spunând: "De ce mă întrebați pe mine? Întrebați-i pe dânșii. În timp ce Zaharia Stancu joacă pe scena Teatrului Național piese americane cu violuri și pederaști, dânșii ne pun să scriem despre cooperative și colhozuri". Și a adăugat Victor Eftimiu: "În Despot Vodă, se spune: «Să te ferești, române, de cui străin în casă». Și lumea aplaudă, dragă. Iar în Vlaicu Vodă, se spune: «La străini n-a dat românul decât locul de mormânt». Și lumea aplaudă, dragă". Ar fi continuat, dar soneria ne chema insistent în sala de ședință. Victor Eftimiu avea dreptate. La piesele istorice, publicul aplauda adeseori frenetic replicile cu un impact sufletesc, patriotic, minute în șir. Nu o dată, așa cum am văzut la spectacolul cu Vlaicu Vodă, pe scena Teatrului Armatei, și nu numai, sala se ridica în picioare aplaudând, strigând "Bravo".
Cu toate aceste ingerințe și interziceri, mulți dintre dramaturgii români au reușit să spargă barierele care se așezau fără sfârșit înaintea unor piese și să creeze o dramaturgie care a continuat tradițiile teatrului românesc interbelic, iar alte piese deschizând perspective estetice și sociale noi. Și aș da câteva exemple, răspunzând întrebărilor 2, 3, 4 ale chestionarului dumneavoastră. Bineînțeles - din fericire! -, nerepetând formulele din dramaturgia antebelică, ci aflând alte motive, conflicte, personaje specifice vremurilor noi. Aș vorbi, mai întâi, despre c o m e d i a l i r i c ă, genul cel mai productiv dintre cele două războaie mondiale, ilustrat de Victor Ion Popa, George Mihail-Zamfirescu, Mircea Ștefănescu, Tudor Mușatescu. După 1953, este ilustrat, în primul rând, de Aurel Baranga, prin cele mai izbutite comedii ale sale, care fac joncțiunea cu cealaltă direcție interbelică: s a t i r a p o l i t i c ă, ilustrată de Titanic Vals,... Escu de Tudor Mușatescu ori de Ultima oră de Mihail Sebastian. Meritul lui Aurel Baranga rezidă în faptul că inteligența sa artistică a acționat și a înțeles că orice piesă care ar fi avut ca personaje "lumea de sus": miniștri, deputați, cei cu funcții în conducerea de partid și de stat, în Comitetul Central, Marea Adunare Națională, nici n-ar fi fost luată în discuție, ci respinsă fără drept de apel, de la prima lectură. Așa că, a realizat o mutație de o abilitate denotând un dar de observator social, o știință a tehnicii teatrale, care i-a permis să transfere toate "metehnele" celor de sus către o categorie mijlocie de birocrați, de funcționari, prin care el exprima toate viciile sistemului. Acest "cod" era repede dezlegat de public, răsplătit cu aplauze, și ducea la realizare a sute de spectacole. Piesele lui reprezentau posibilitatea unei defulări colective. Așa se explică și reacția contrară a celor ce se simțeau vizați. Îmi amintesc de o întâlnire pe care am avut-o, la Școala Superioară de Partid "Ștefan Gheorghiu", cu una din seriile de activiști care făceau aici un stagiu de reciclare. Eram trei vorbitori: Mircea Iorgulescu, Gabriel Dimisianu și subsemnatul. Mie îmi revenea teatrul, confraților numiți mai sus poezia și proza. Secțiunea teatru a fost blocată de la bun început de intervențiile furioase din sală ale unor activiști indignați de faptul că nu se interzic piesele lui Aurel Baranga, ale căror replici sunt folosite de mulți pentru a-și bate joc de activiștii cu munci de răspundere și a face ca indicațiile conducerii de partid să cadă în derizoriu. Toți trei am căutat să explicăm că nu se mai pot interzice opere de artă. Am adus în discuție relația literatură și actualitate. Partea opusă era vehementă și întâlnirea a fost considerată ratată. Mai mult, dacă una dintre comediile lui Aurel Baranga se transmitea la Televiziune, se difuza o prezentare în care se insista asupra faptului că piesa a fost scrisă înainte de 1965.
De la un moment dat, s-a afirmat și o nouă școală de comedie, care nu avea înaintași în trecutul teatrului românesc, reprezentată de Teodor Mazilu, Ion Băieșu, Marin Sorescu. Fără îndoială, structura intelectuală și artistică a celor trei a avut rolul hotărâtor în elaborarea acestor piese, dar nu trebuie exclus și faptul că această nouă direcție a dramaturgiei noastre, ca și cea despre care vom vorbi imediat, s-a născut din laborioasele căutări ale dramaturgilor români de a dejuca interdicțiile cenzurii. Am auzit că unele dintre piesele acestor scriitori au fost reprezentate, în ultimii ani, pe scenele unor teatre, ceea ce este îmbucurător. Sperăm ca procesul să continue și să aibă audiența meritată.
Soră geamănă cu această direcție - care s-a manifestat deopotrivă și în proză - este cea numită, în epocă, "parabolică", de la teatrul parabolă, care muta acțiunea de pe tărâmul realist al dramaturgiei românești interbelice pe cel al unor lumi imaginare. Datorită unei măiestrite urzeli artistice, spectatorul recunoștea însă "adresa". Dintr-o perspectivă de istorie literară, nu putem să omitem influența literaturii sud-americane. Tradusă în tiraje mari de Editura pentru Literatură Universală, apoi de Editura Univers, această literatură a avut o înrâurire certă asupra dramaturgilor și a prozatorilor noștri. Destul să-i numim, la capitolul teatru, pe Dumitru Radu Popescu, Horia Lovinescu, Romulus Guga, reprezentanții exponențiali ai uneia dintre cele mai fructuoase direcții artistice din această perioadă.
Poate să pară ciudat că am lăsat spre sfârșit ceea ce se numea atunci "teatrul de actualitate", inspirat - așa cum am spus - din realitățile societății socialiste, dramaturgie menită să contribuie la "formarea omului nou". Dramaturgia anilor 1948 - 1952 s-a șters din memoria individuală și colectivă imediat după seara premierei și o încercare de readucere a ei pe scenă, în anii 1957 - 1958, a fost un eșec. Nu se poate revendica din nicio direcție, din nicio piesă interbelică. Pe acest tărâm s-a manifestat ruptura de care am vorbit la începutul acestor rânduri. Mai bine zis, ce s-a întâmplat, după 1948, pe acest tărâm, a reconstituit reversul a ceea ce a marcat, în martie 1916, Patima Roșie a lui Mihail Sorbul și a fost continuată strălucit de Camil Petrescu, prin Suflete tari și Jocul ielelor, de Victor Ion Popa, prin Ciuta, și s-a încheiat strălucit cu piesa postumă a lui Mihail Sebastian: Ultima oră. Adică, teatrul românesc modern, care aduce în dezbatere conflictele morale, sociale și politice. Piesele care au abordat lucid și curajos asemenea teme au întâmpinat, în perioada comunistă, cea mai mare rezistență doctrinară, iar opoziția oficială a fost atât de îndârjită, încât și cele mai generoase intenții erau pur și simplu descurajate. Știu că ceea ce voi spune are să stârnească neliniști, dar dramaturgul care și-a asumat misiunea de a crea dramaturgia specifică acestei epoci a fost Paul Everac. A pătruns cu greutate pe scenele teatrelor noastre, chiar și cu piesele care se încadrau în tematica recomandată, cum a fost, de exemplu Ferestre deschise, publicată, mai întâi, în Viața Romînească, ceea ce i-a ușurat drumul spre scenă. N-am să-mi retrag niciodată faptul că am scris atunci când a fost jucată o cronică intitulată "Un nou dramaturg". Pentru că a fost un dramaturg și cele mai bune piese ale sale conturează imaginea unui drum literar care a marcat, repet prin ce a fost mai valoros, un drum ascendent al dramaturgiei românești din această epocă. A fost un an incomod chiar și pentru prietenii săi, iar opțiunea sa politică, după 22 decembrie 1989, a făcut din el un paria literar. Când vom judeca literatura doar ca literatură și nu ne vom gândi pe ce baricadă politică s-a situat autorul, atunci câteva dintre piesele sale își vor ocupa locul meritat în repertoriul teatrului românesc.
Nu vreau să abuzez de invitația dumneavoastră și nici să răpesc altcuiva spațiul. N-am putea însă să uităm metamorfozele teatrului istoric datorate pieselor lui Paul Anghel și Ilie Păunescu, care au inaugurat, la noi, un capitol nou, acela al demitizării. Aici aș vrea să relatez un episod, aș spune grăitor, pe plan moral. Când, în anul 1972, am preluat conducerea editurii Eminescu, am inițiat mai multe colecții, printre care și trei de teatru: Rampa, cu volume conținând una sau două piese de teatru (una dintre ele trebuia să fie reprezentată), Masca, o colecție de critică dramatică, și, puțin mai târziu, Teatrul Comentat, volume selective de autori contemporani, și Thalia, reconsiderări de texte teatrale (Ollănescu-Ascanio, Ion Sava, Alice Voinescu, Camil Petrescu). Plănuisem o lansare "în stil american", așa cum s-a spus, la acea dată. Și am reușit. Într-o luni dimineață, cei ce utilizau mijloacele de transport în comun din București au avut, în dreptul fiecărei uși de urcare, trei afișe vizibil expuse, prin care Editura Eminescu anunța noile colecții Biblioteca Eminescu, Sinteze și Rampa. Afișul cuprindea numele autorului și al lucrării. Colecția Rampa avea înscris, printre cele trei apariții, numele lui Ilie Păunescu. Îl invitasem la Editură, am stabilit împreună sumarul, am stat mult de vorbă de fiecare dată, era un om inteligent, cult și politicos. Cunoșteam destinul său nefericit, fusese redactor la ziarul Dreptatea (direcția N. Carandino, între anii 1944 și 1947, plătind cu ani grei de închisoare acest episod). Când totul era gata și ne pregăteam să predăm afișele I.A.T.B.-ului - cred că așa i se spunea atunci -, într-o dimineață, mi s-a adus la cunoștință că seara trecută Ilie Păunescu vorbise la Europa liberă și că "alesese libertatea". Bunele noastre intenții s-au transformat în contrarul lor, în ochii autorităților. Afișele au fost "date la topit", iar în locul lui Ilie Păunescu am publicat un alt autor. Anii au trecut. După 22 Decembrie 1989, a revenit în țară. Cred că un scurt timp a fost și redactor șef sau director al ziarului Dreptatea. Cert este faptul că, în 1992, a condus campania electorală a Partidului Național Țărănesc. Partidul n-a câștigat alegerile și s-a spus că insuccesul se datora greșelilor comise în timpul campaniei electorale. În timpul cât a fost șeful campaniei, având un rol care, în caz de victorie, i-ar fi deschis un drum spre funcții publice înalte, două-trei teatre din București anunțau, printre opțiunile lor repertoriale, piese de Ilie Păunescu. A doua zi după alegerile pierdute, numele său a dispărut. În două regimuri diametral opuse, dramaturgul Ilie Păunescu a fost lovit din motive... politice.
Nu am vrut să fac din acest răspuns un inventar, ci să aduc în dezbatere câteva direcții a ceea ce cred că putea să reprezinte o cale de îmbogățire a repertoriului cu piese contemporane, astăzi, pe nedrept, uitate. Dar o inițiativă frumoasă, cum este cea a dumneavoastră, nu se poate materializa, dacă forurile culturale nu vor trece de la o politică de pansare a rănilor, la o politică teatrală, înțelegând o viziune pe termen lung, care să ofere spectatorilor operele reprezentative ale dramaturgiei românești, posibilitatea reîntâlnirii publicului cu ceea ce s-a creat atunci.
Ar merita o dezbatere legată de teatrul românesc de până în 1944 și să ne întrebăm care este locul, în repertoriul teatrelor noastre, al lui Lucian Blaga, Camil Petrescu, Mihail Sorbul? Ca să dăm doar câteva exemple.
Inițiativa dumneavoastră este lăudabilă și dătătoare de speranțe.
*
Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/
(volum coordonat de Liviu Malița)