S-a întors din oraș și și-a spart capul de ranga matahalei ce îl aștepta după ușă. Îl trimisese Giani să-și recupereze banii investiți în el. Înainte să-și piardă luciditatea, îi perforase cu o brișcă jugulara zdrahonului tuciuriu, care acum zăcea-n sânge și urină. Ajuns la mașină, a vrut să o pornească, dar se gândi că dacă va reuși și de data asta să rămână în viață se va călugări. Speranța moare ultima. Noroc cu femeia misterioasă care, de pe bancheta din spate, îi coloră parbrizul cu creier.
Ionuț Morariu
Îi primea pe toți cei care-i treceau prin pat ca și când fiecare ar fi fost cel ales, unicul, Romeo. Speranțele ei și bărbăția lor prindeau avânt, luau proporții gigantești. Însă după fiecare rol de Julietă, venea dușul realității. Așternuturile și amanții erau tot mai reci. Unii își aminteau că au soții. Alții copii sau rate la bancă. Mai încălzeau ciorba dragostei de câteva ori, apoi totul se sleia și prindea gustul unei povești răscitite. Nu-i nimic, își zicea. Nu există regrete eterne. Vorba mămichii: Dum spiro, spero.
Răzvan Drăgoi
Aproape că te iubeam. Fusesem bătrân. Îmi vedeam trupul și mintea întinerind. Timpul îmi aparținea. Îl trimiteam în sens invers. Știam că viitorul îmi determina prezenturile, care se desfăceau în fața mea ca un mănunchi de drumuri. Unul singur era cel bun. Restul erau iluzii. Visul înfloritor al cărnii era contopirea cu tine. Conștiințele tuturor existențelor mele trecute și viitoare strigau să nu o fac. Pentru că era o capcană. Tu erai muritoare. Iar eu abia un cuvânt care începea să te viseze.
