La Poarta Demonilor, ultimul templu, aproape prăbușit, trei bărbați se adăposteau de furtună: un călugăr budist, un tăietor de lemne și un trecător ciudat. Ciudatul scria înfrigurat. Ce scrii? întrebă cel cu securea. O piesă de teatru. Despre? Speranță. Crezi în așa ceva? Uită-te în jur. Războiul a distrus tot. Poate tocmai de aceea. Toate piesele erau jucate de oameni, aceleași intrigi, dorințe, patimi. Răzbunare. Moartea ca final. În piesa mea joacă păsările. Nimeni nu va crede așa ceva. Ba da, spuse budistul.
Ana Maria Dobre-Nir
Sunt milioane de voci. Poate chiar o voce colectivă. Toate existând la mine în cap. Îmi pierd și-o inimă, și-o mână. Apoi mă rearanjez. Nu. Nu în oglindă, ci în palmele celor ce mă ating. Sub unghiile lor. Parcă ești Femeia Ocru a lui Kooning mi-a spus ieri un iubit, în timp ce aruncam spre el cu tot ce era de simțit în momentul acela. Mă rog, nu-i convenea. Pentru că nu eram impresionată. Nu zâmbeam la glumele lui. Du-te în mă-ta, i-am spus și m-am reîntors la forma dinaintea lui. Nu. Asta nu e o criză existențială.
Titela Durnea
De ce te miri? Ți-am promis că vin iar. Eu îmi țin promisiunile. Dar încă sunt supărată. Încă mă trezesc noaptea și fac planuri. Încă visez că suntem doi care facem planuri. Pentru trei. Mi-ai spus să nu renunț la visul cu ochi negri și mânuțe dolofane. N-am renunțat. Mi-am luat caiet de schițe și creioane faber castell. Mama e bine. Și-a operat cataracta. I-am luat bilet la băi. Să-l saluți pe tata. Spune-i să lase țigara, mereu e fum între crucile voastre. Îți las desenul, sper să nu-l ia vântul. O cheamă Chiara.
