De pe deal orașul își etalează turnurile catedralei prin ceața dimineții. Lung drum, lungă noapte. Nevastă-mea doarme alături cu gura ușor căscată. Altă frână și se trezește cu privirea îngrijorată. Mai poate, mă întreabă. Sper că da, o liniștesc. Hai Măriuță, mai avem puțin și ajungem, fetițo. Să ne rugăm, propune nevastă-mea. Eu cu capul pe volan, ea cu ochii în cer murmurăm din nou ruga, Doamne ajută să nu se termine și pe Măriuța să reziste. Nu a fost în zadar. Printre ultimii, dar am ajuns și am făcut plinul.
Paul Dârvariu
Cea din fotoliul rulant citește, cu intonație, dintr-o carte de versuri. Uneori fredonează o romanță. Când se oprește ca să-și mai odihnească vocea, cealaltă, ochelarista, îi povestește despre cuadratura cercului. Speranțe? Oho, destule. De pildă, în fiecare lună, speră să li se încarce la timp cardurile cu pensia de handicap și ajutorul social. Și să găsească la farmacie medicamentele compensate trebuincioase. Și să fie o iarnă blândă, ca să nu le treacă administratorul pe lista restanțierilor.
Arthur Ianoși
Nu-mi plac singuraticii, dar îmi place singurătatea. Concluzie. Nu mă iubesc îndeajuns. Dorm. Și mă trezesc obosit. Să fie oare de la pernă? îmi zic. Or fi neîmplinirile sau poate amăgirile. Îmi întorc fața de pernă pe dos. E mai rece așa. Concluzie. Infernul meu încape într-o cameră de unu pe unu. Eu și cu mine. Îmi pun perna pe cap. Unii au scaune acolo. Eu am pene. M-ajută să plutesc. Concluzie. Prefer insomniile. Sunt treaz. Obosit, dar trezit. Îmi tai o felie de cozonac. Fără rahat. Sper.
