Sunt un criminal și un tată de familie dezvăluie portretul șocant al lui Alejandro, un bărbat prins între rolul de tată și de soț, respectiv cel de angajat al Direcției, organ polițienesc care se ocupă cu menținerea păcii naționale. Alejandro trăiește, însă, într-o Columbie paramilitară, în care ordinea socială și amenințarea creată de anumiți indivizi din societate sunt concepte relative. Într-o țară aflată sub un regim dictatorial, care poate fi definit psihologic ca paranoid și obsedat de control, orice lucru de neînțeles devine o posibilă amenințare. El trebuie înlăturat cu orice preț, cât mai repede. Într-o asemenea țară, un tatuaj este un simbol al insurgenței, iar un cântec hip-hop, o declarație de război.
Nora Zamfir: Cum a fost experiența de a juca alături de alt actor același personaj, simultan pe scenă?
Vlad Brumaru: Inițial, trebuia să fim trei actori, așa că textul urma să fie împărțit pentru trei persoane. Ulterior, când am început să lucrăm și am rămas doar noi doi, l-am împărțit între noi și ne-am dat seama că ar fi ofertant să jucăm fațete diferite ale personajului. E vorba de același om, dar sunt fețe diferite ale lui. Au și lucruri în comun, dar există și divergențe.
N.Z.: Cine ce fațetă joacă?
Denis Imbrescu: Regizorul ne-a explicat faptul că acest personaj, pe care îl cheamă tot Alejandro, e împărțit între un tată, un criminal - în sensul de profesionist angajat de Direcție - și un om, general vorbind. Dar, rămânând doar doi actori, a trebuit să contopim. Așa că au rămas tatăl-omul și respectiv criminalul. Și, dacă te uiți la noi în spectacol, cred că poți intui cine ce partitură interpretează. Însă, dinamica dintre cele două părți este fluidă. Tatăl e influențat de criminal și invers. Nu sunt foarte clar definiți. Ambele laturi au momente în care cad în cealaltă direcție, când sunt atrase de cealaltă parte. Din asta se nasc conflictele.
V.B.: Cred că e ușor de empatizat cu o asemenea situație, pentru că toți avem conflicte interioare când vine vorba de decizii sau de momente critice, în care simți că sunt mai multe părți din tine care ar lua-o pe drumuri diferite. Tocmai asta am încercat să surprindem în spectacol.
N.Z.: Influența unei laturi asupra celeilalte a rămas strict la nivel dramaturgic sau ați încercat să o faceți vizibilă și prin felul în care jucați?
V.B.: Am construit momente în care personajele sunt vizibil în conflict, chiar dacă sunt părți ale aceluiași om. De fapt, asta ne-a zis și Radu Nica, directorul teatrului, atunci când a venit la o vizionare. Ne-a confirmat anumite intuiții pe care le aveam cu toții, conform cărora ar fi nevoie de această abordare. Dacă păstrezi o singură cheie, spectatorul se prinde repede că urmează să joci același lucru timp de o oră și ceva și nu mai e nimic surprinzător. Nu știu dacă am descoperit toate momentele unde poate fi explorată această dualitate, probabil că nu.
D.I.: Nu, nu, sigur nu.
N.Z.: Ați mai interpretat roluri asemănătoare cu cel al lui Alejandro? Mă gândesc ca stil de joc sau biografie a personajului.
V.B.: Eu, cel puțin, n-am mai fost pus până acum în situația de a juca același rol pe scenă împreună cu un coleg. În schimb, am mai avut genul ăsta de spectacol, cu adresare directă la public, ceea ce mi-a prins foarte bine. Practic, tot spectacolul e un monolog adresat publicului și faptul că am mai avut experiența asta a fost util.
N.Z.: Este experiența unei cu totul alte convenții.
V.B.: Da, e cu totul altceva. E complicat în procesul de repetiții. Pentru că în repetiții sala e goală sau ai doar 2-3 oameni cărora li te poți adresa. Deci, când vezi sala plină, e foarte diferit ca adresabilitate, îți dai seama de nuanțe noi pentru simplul fapt că zici direct spectatorului replicile, iar cel căruia te adresezi se uită într-un anumit fel la tine. Mie îmi place genul ăsta de abordare, pentru că te face să fii foarte viu și prezent.
N.Z.: Tu, Denis, ai avut experiențe asemănătoare?
D.I.: Eu nu am avut niciodată nici măcar o dublură pe rol. Presupun că a fost doar o întâmplare și nu spune nimic special despre calitățile mele. Cred că mă specializez în spectacolele interactive. Am făcut deja două one-man show-uri în care interacțiunea cu publicul este foarte importantă. Totul a început în ultimul an de licență, când am jucat în spectacolul Clasa noastră. Știam mult mai puține atunci și mă apropiam temător de tipul ăsta de joc actoricesc. Deși stăteam cu fața la public și nu exista al patrulea perete, nu puteam să mă uit pe bune în ochii spectatorului și să continui într-un fel sau altul în funcție de reacția lui.
V.B.: Și acolo am jucat împreună. Pe atunci abordam foarte diferit genul ăsta de joc, în comparație cu modul în care o fac acum.
D.I.: Spre deosebire de spectacolele clasice, cu realism psihologic și al patrulea perete, unde ai siguranța că lucrurile vor ieși relativ la fel dacă respecți niște trasee clare, la cele cu interacțiune cu publicul, te poți aștepta ca în orice moment să se întâmple ceva nou. Și atunci, tu trebuie să fii pe fază și să respecți anumite jaloane, între care poți improviza. E și foarte greu să anticipezi unde ar putea interveni un spectator. Poți constata că un om reacționează la ceva la care nu s-a mai reacționat până acum.
V.B.: Din punctul meu de vedere, genul ăsta de convenție te obligă să fii autentic, pentru că spectatorul își poate da seama mai ușor dacă ești "în personaj" sau nu.
N.Z.: Apropo de reacțiile publicului, spectacolul vostru e presărat cu foarte mult umor.
V.B.: Da, asta ne-am și propus de la început. Fiind un text care abordează multe teme, cum să spun...
D.I.: Incorecte politic.
V.B.: Da. Trăim în 2024 și e foarte la modă să eviți subiecte controversate sau tabu. Ele sunt teme general valabile, dar sunt greoaie. Pun în discuție aspecte ale naturii umane la care nu știu dacă ne face plăcere să ne gândim.
N.Z.: Ele sunt oricum acolo, iar oameni ca personajul lui Alejandro există.
V.B.: Și tocmai de-aceea ne-am propus să aducem un soi de umor, o anumită detașare. Cel care abuzează zi de zi nu le va privi ca pe un tabu. Le va trata cu o anumită lejeritate, pe care o poți insufla și spectatorului prin modul în care joci. Ăsta a fost marele pariu pentru noi: să aducem un zâmbet pe fețele oamenilor chiar și atunci când vorbim despre subiecte atât de dificile.
N.Z.: Cum ați reușit să vă apropiați de un personaj cu opinii atât de extremiste?
D.I.: Am vrut să înțeleg care a fost traseul care l-a adus în această etapă, în care crede lucrurile acestea, pe care și le asumă prin vorbe și prin acțiuni. În acest parcurs al vieții lui se ascunde "seva" personajului, cred eu. Și încerc să nu-l judec, pe cât se poate. Mulți l-ar putea considera pe acest personaj un psihopat, dar dacă ai puțină răbdare și îl observi, constați că are multe sentimente puternice și reale. Chiar și ura pe care o simte dovedește că are o latură emoțională. Însă, scena care m-a frapat cel mai mult este cea a violului unui adolescent, capturat de Direcție. În acea scenă, eu și Vlad jucăm aceeași situație, numai că unul o povestește și celălalt o materializează. În roman, descriind acest viol, autorul a scris că personajul plânge la un moment dat, în timpul actului nonconsensual. Acesta este detaliul care m-a frapat. Ce l-a făcut să plângă? E un plâns indus sau unul autentic? Și, dacă e un plâns sincer, ce i l-a provocat?
N.Z.: Și la ce concluzie ai ajuns?
D.I.: Bazându-mă pe toate informațiile despre personaj găsite în text, eu mi-am răspuns astfel: deși condamnă homosexualii și îi urăște, el este unul dintre ei. Așadar, plânsul din timpul contactului sexual are rolul unei descătușări emoționale. E un amalgam de sentimente: atracție, iubire, vinovăție.
N.Z.: Până la urmă, cine este Alejandro: un călău, o victimă, amândouă?
V.B.: Așa cum spuneam, există oameni ca Alejandro. Oameni care ucid, care au o anumită detașare față de atrocitățile fizice pe care le provoacă, atrocități care pe noi ne tulbură foarte tare. Sunt oameni care se întâmplă să fie printre noi. Cred că Alejandro e un om cu foarte multe valențe și, pe lângă asta, e și produsul contextului social în care trăiește. E o juxtapunere a doi poli: ce simte versus ce a fost învățat că e greșit să simtă. Iar familia este piatra lui de temelie, pentru ea continuă să lucreze la Direcție. Își dorește să le ofere fiicelor lui un trai bun, iar singurul mod în care poate câștiga suficienți bani este prin comiterea acestor atrocități. Autorul și-a propus doar să arate un om, cu bune și cu rele, și asta încercăm și noi să facem. Să demonstrăm că într-un om pot exista, deopotrivă, și lumina, dar și întunericul. E un spectacol care nouă ne este drag și care sperăm să aibă o viață lungă. Se întâmplă din ce în ce mai rar să găsești colegi de breaslă care să aibă aceeași viziune cu tine asupra teatrului, noroc pe care noi l-am avut.
(Acest interviu va putea fi citit și în caietul program al spectacolului ce va fi publicat, în format digital, pe site-ul teatrului Metropolis.)