Puteam merge oriunde. Orice oraș era la o aruncătură de băț. Era mai ceva decât un covor fermecat la care visam în copilărie. Le spuneam adio celor care mă supărau și uitam că există. Puteam face poze cu natura, care niciodată nu fusese mai frumoasă. Un sat strâns în jurul unei biserici albe cu acoperiș de aur sau argint și un râu în apropiere era de basm. Îmi mai plăcea mirosul de benzină. Era mai savuros decât orice parfum franțuzesc ori arăbesc, floral ori dulceag. Era mai tare ca orice drog.
Miruna Marin
Sună insistent de minute bune. Cu ochii cârpiți de somn, tânărul rezident deschide ușa. În prag, unul mic și pricăjit. Domnu doctor, ajutați-mă, că dvs. aveți mașină. Naște nevastă-mea, am sunat la salvare, da nu vine și nu-i timp. E al patrulea, știți. Rezidentul își trage pantofii, apucă haina din mers, Nevastă, fug să-l ajut pe vecinul. În câteva clipe se-aude torsul familiar al Daciei. Apoi tăcere. Pași iuți pe scară. Ancă, tu mai știi de la obstetrică să legi cordonul? Că născu vecina pe bancheta din spate.
Ana-Maria Butuza
Speranța, numită după celebra zicală, era mașina de serviciu călărită de șefi pe șantierele unde era trimisă. Din Tulcea veneam spre Cluj cel mult o dată pe lună, încet, că nu prea o țineau tăblăria ruginită, roțile care se blocau ori alte beteșuguri ce o apucau la drum lung. Și cum coboram spre Brașov, doi în mașină, o ploaie cu bulbuci ne-a zburat ștergătoarele. Șoferul urla: Nu pot opri, nu văd nimic. Eu ieșită jumătate pe geam, ștergeam parbrizul cu un tricou în timp ce la radio scârțâia: vremea va fi însorită.
