Rîndurile care urmează (citite, inițial, în cadrul rubricii mele zilnice din cadrul emisiunii Orașul vorbește de la Radio România Cultural) au fost prilejuite și inspirate de o excepțională cercetare istorică și de socio-antropologie urbană, pe care v-o recomand din tot sufletul și cu toată mintea (e plină atît de surprize documentare, de descoperiri de arhivă, cît și de analize îndrăznețe și originale, întemeiate pe cele mai noi și bine structurate teorii - și, în plus, excepțional, cu mare implicare afectiv-literară, scrisă): cartea Centrul Vechi din București. Politică și patrimoniu, scrisă de Emanuela Grama, bucureșteancă, fostă bursieră, între altele, a Colegiului Noua Europă și care predă acum istorie și "studii globale" în cadrul Departamentului de Istorie al Univesității Carnegie Mellon din Pittsburgh, Statele Unite ale Americii, carte apărută inițial în limba engleză, premiată și publicată în 2023 de editura Polirom, în colecția Studii românești, în foarte buna traducere a Justinei Bandol.
Săptămîna aceasta vă propun să începem să ne afundăm, să ne scufundăm încet-încet într-un loc, pe cît de expus și de central, pe atît de misterios al Bucureștiului, care la rîndul lui, el însuși, pare a se scufunda încetul cu încetul, dar a se scufunda, ciudat, mai mult lateral, printr-o infinită derivă - pe loc. Care, de fapt, mai degrabă, pare așadar, a pluti pe loc, suspendat, pe apele (în același timp stătute și furtunoase) ale timpului, adevărată insulă plutitoare, asemenea unei arce de pămînt, piatră și cărămidă și, mai ales, umbre, care pare acostată, imposibil, la țărmul, la cheiul unui București devenit, astfel, post la istorie, dar care, de fapt, bîntuie acest oraș și pe noi toți, obligîndu-ne, la rîndul nostru, să bîntuim, să pășim într-o devenire spectrală. Este asemenea unei fantome blocate în timp, pe un prag neștiut, în limburile istoriei: din alt timp, de fapt, din niciun timp, între epoci, între timpuri, între timp, pe dinăuntrul, prin venele timpului, nereușind să acoesteze la cheiul niciunui timp și păstrînd permanent o anumită, misterioasă, distanță: e aici și nu e aici.
Este vorba - vă veți fi dat oare deja seama? - de Centrul Vechi. Vă propun să ne apropiem de această misterioasă navă-insulă urbană începînd să desfășurăm paginile unei cărți excepționale, reunind atît descoperiri de arhivă, cît și interpretări și perspective cu totul înnoitoare asupra acestei inimi umbroase a Capitalei și, mai ales, o implicare personală și niște tonalități afective absolut răscolitoare, care fac ca lectura ei să fie mai pasionantă ca aceea a unui thriller (dezvăluind, de fapt, istoria, veche și recentă, a României ca pe un thriller cu mulți ucigași și foarte multe victime - vii) și extrem de, cum să spun, tușantă, emoționantă: istoria Centrului Vechi ajunge să resune pînă în adîncul sufletului nostru.
Iar în această absolut remarcabilă serie de analize de istorie și de antropologie urbană care ajunge pînă în zilele noastre, în această bucată misterioasă de București asemănătoare unui asteroid căzut sau mai curînd răsărit în inima Bucureștiului, în această baltă, sau junglă urbană, sau chiar deltă, de ce nu, se reflectă prismatic întreaga istorie "de jaf și cotropire", mai veche sau mai recentă, a României: totul se află concentrat, ca într-un ghem de probleme, în această porțiune tulburătoare, care face și nu face parte din București, dar a cărei cu totul stranie, indefinibilă distanțare intimă pare a face posibilă tocmai oglindirea măritoare. Învățăm, din această carte, cum să citim Centrul Vechi și, în felul acesta, printr-o adevărată "urbanomanție", cum să citim întreaga istorie a României.
Pentru că Centrul Vechi sau Centrul Istoric, cum i se mai spune, al Bucureștiului nu este doar vechi sau pur și simplu istoric, ci pare blocat, rămas, ținut undeva în afara istoriei, dar pe dedesubt, pe dinăuntrul istoriei, dezvăluindu-i extraneitatea și extra-teritorialitatea intimă, adică stranietatea.
Așa cum foarte bine analizează Emanuela Grama, potrivit indicațiilor de partid și de stat ale epocii (jumătatea anilor 1960), care începeau deja să bată într-o direcție naționalist-protocronistă (marea invenție cultural-artistică a comunismului românesc pare a fi fost ceea ce, struțocămilă, am putea numi "proto-prolectcultismul"!), Centrul Vechi este împins pînă în neolitic, primind misiunea de a atesta vechimea și permanența locuirii acestor locuri încă din pre-istorie!
Curtea Veche este însă nu doar îngropată în pămînt, ci și "încastrată" în case mai noi, așa cum s-a întîmplat, la Roma, cu Forul Roman, dar și în multe alte locuri. Aici însă, și mai emoționant și interesant, clădirea veche este folosită nu doar ca material, ci și propriu-zis, ca o construcție în sine, noi ziduri fiind clădite prin "încastrarea" unor vechi ziduri, voievodale. Vechiul devine, astfel suflet și schelet, bîntuire benefică, a noului, a ulteriorului. Noul, ulteriorul se construiește nu numai, arheologic, pe vechi și, utilitarist, economic-speculativ, cu vechiul ca material, ci și încorporîndu-l, continuîndu-l, ascunzîndu-l vital, ca vigoare.
Va urma.
Săptămîna aceasta vă propun să începem să ne afundăm, să ne scufundăm încet-încet într-un loc, pe cît de expus și de central, pe atît de misterios al Bucureștiului, care la rîndul lui, el însuși, pare a se scufunda încetul cu încetul, dar a se scufunda, ciudat, mai mult lateral, printr-o infinită derivă - pe loc. Care, de fapt, mai degrabă, pare așadar, a pluti pe loc, suspendat, pe apele (în același timp stătute și furtunoase) ale timpului, adevărată insulă plutitoare, asemenea unei arce de pămînt, piatră și cărămidă și, mai ales, umbre, care pare acostată, imposibil, la țărmul, la cheiul unui București devenit, astfel, post la istorie, dar care, de fapt, bîntuie acest oraș și pe noi toți, obligîndu-ne, la rîndul nostru, să bîntuim, să pășim într-o devenire spectrală. Este asemenea unei fantome blocate în timp, pe un prag neștiut, în limburile istoriei: din alt timp, de fapt, din niciun timp, între epoci, între timpuri, între timp, pe dinăuntrul, prin venele timpului, nereușind să acoesteze la cheiul niciunui timp și păstrînd permanent o anumită, misterioasă, distanță: e aici și nu e aici.
Este vorba - vă veți fi dat oare deja seama? - de Centrul Vechi. Vă propun să ne apropiem de această misterioasă navă-insulă urbană începînd să desfășurăm paginile unei cărți excepționale, reunind atît descoperiri de arhivă, cît și interpretări și perspective cu totul înnoitoare asupra acestei inimi umbroase a Capitalei și, mai ales, o implicare personală și niște tonalități afective absolut răscolitoare, care fac ca lectura ei să fie mai pasionantă ca aceea a unui thriller (dezvăluind, de fapt, istoria, veche și recentă, a României ca pe un thriller cu mulți ucigași și foarte multe victime - vii) și extrem de, cum să spun, tușantă, emoționantă: istoria Centrului Vechi ajunge să resune pînă în adîncul sufletului nostru.
Iar în această absolut remarcabilă serie de analize de istorie și de antropologie urbană care ajunge pînă în zilele noastre, în această bucată misterioasă de București asemănătoare unui asteroid căzut sau mai curînd răsărit în inima Bucureștiului, în această baltă, sau junglă urbană, sau chiar deltă, de ce nu, se reflectă prismatic întreaga istorie "de jaf și cotropire", mai veche sau mai recentă, a României: totul se află concentrat, ca într-un ghem de probleme, în această porțiune tulburătoare, care face și nu face parte din București, dar a cărei cu totul stranie, indefinibilă distanțare intimă pare a face posibilă tocmai oglindirea măritoare. Învățăm, din această carte, cum să citim Centrul Vechi și, în felul acesta, printr-o adevărată "urbanomanție", cum să citim întreaga istorie a României.
Pentru că Centrul Vechi sau Centrul Istoric, cum i se mai spune, al Bucureștiului nu este doar vechi sau pur și simplu istoric, ci pare blocat, rămas, ținut undeva în afara istoriei, dar pe dedesubt, pe dinăuntrul istoriei, dezvăluindu-i extraneitatea și extra-teritorialitatea intimă, adică stranietatea.
Așa cum foarte bine analizează Emanuela Grama, potrivit indicațiilor de partid și de stat ale epocii (jumătatea anilor 1960), care începeau deja să bată într-o direcție naționalist-protocronistă (marea invenție cultural-artistică a comunismului românesc pare a fi fost ceea ce, struțocămilă, am putea numi "proto-prolectcultismul"!), Centrul Vechi este împins pînă în neolitic, primind misiunea de a atesta vechimea și permanența locuirii acestor locuri încă din pre-istorie!
Curtea Veche este însă nu doar îngropată în pămînt, ci și "încastrată" în case mai noi, așa cum s-a întîmplat, la Roma, cu Forul Roman, dar și în multe alte locuri. Aici însă, și mai emoționant și interesant, clădirea veche este folosită nu doar ca material, ci și propriu-zis, ca o construcție în sine, noi ziduri fiind clădite prin "încastrarea" unor vechi ziduri, voievodale. Vechiul devine, astfel suflet și schelet, bîntuire benefică, a noului, a ulteriorului. Noul, ulteriorul se construiește nu numai, arheologic, pe vechi și, utilitarist, economic-speculativ, cu vechiul ca material, ci și încorporîndu-l, continuîndu-l, ascunzîndu-l vital, ca vigoare.
Va urma.