"Este extrem de important să insistăm asupra anteriorității sensului în raport cu semnele culturale. A lega orice semnificație de cultură, a nu face distincție între semnificație și expresie culturală, între semnificație și arta care prelungește expresia culturală înseamnă a recunoaște că toate personalitățile culturale realizează cu titlu egal Spiritul. De acum înainte, niciun sens nu va mai putea fi detașat de aceste nenumărate culturi, pentru a permite emiterea de judecăți asupra acestor culturi. De acum înainte, universalitatea nu mai poate fi decît laterală, potrivit expresiei lui Merleau-Ponty. Această universalitate ar consta în a putea să pătrunzi într-o cultură pornind de la alta, la fel cum învățăm o limbă pornind de la limba maternă. Ar trebui să renunțăm la ideea unei gramatici universale și a unei limbi algoritmice construite pe osatura a acestei gramatici. Niciun contact direct sau privilegiat cu lumea Ideilor nu este posibil. O astfel de concepție asupra universalității traduce, pe scurt, opoziția radicală, atît de caracteristică epocii noastre, față de expansiunea culturii prin colonizare. A cultiva și a coloniza s-ar separa în mod funciar. Ne-am afla la antipozii a ceea ce ne învăța Léon Brunschvicg (și Platon cel ostil poeților de μιμησις): progresul conștiinței occidentale nu mai constă în a curăța {épurer: epura, purifica} gîndirea de aluviunile culturilor și de particularismele limbajului care, departe de a semnifica inteligibilul, ar perpetua infantilul. Nu că Léon Brunschvicg ar fi putut să ne învețe altceva decît generozitatea; dar pentru el această generozitate și demnitatea lumii occidentale reveneau la a elibera adevărul de presupozițiile lui culturale pentru a ne îndrepta, împreună cu Platon, spre semnificațiile înseși, separate astfel de devenire. Pericolul unei astfel de concepții este incontestabil. Emanciparea spiritelor poate oferi un pretext pentru exploatare și violență. Trebuia ca filosofia să denunțe echivocul, să arate sensurile răsărind la orizontul culturilor și însăși excelența culturii occidentale ca fiind condiționată cultural și istoric. Trebuia ca filosofia să se alăture etnologiei contemporane. Iată platonismul învins! Dar el este învins în numele înseși generozității gîndirii occidentale, care, întrezărind omul abstract în oameni, a proclamat valoarea absolută a persoanei și a înglobat în respectul pe care i-l poartă acesteia pînă și culturile în care aceste persoane trăiesc și în care se exprimă. Platonismul este învins tocmai grație mijloacelor oferite de gîndirea universală provenită din Platon, această discreditată civilizație occidentală care a știut să înțeleagă culturile particulare, care nu au înțeles niciodată nimic din ele însele." (Emmanuel Levinas, L'humanisme de l'autre homme, "Le signification et le sens", VIII: "Avant la culture", Fata Morgana, 1972, pp. 58-60; peste tot, supra și infra, italicele aparțin autorului, aldinele, traducătorului.)
Vai, însă! Cum e posibil ca, "de acum înainte {pînă cînd deci? Dacă cumva pînă tocmai azi, acum, zilele astea?}, niciun sens să nu mai poată fi detașat de aceste nenumărate culturi, pentru a permite emiterea de judecăți asupra acestor culturi", dar cultura occidentală să fie totuși singura "care a știut să înțeleagă culturile particulare, care nu au înțeles niciodată nimic din ele însele"? Cum e? Cum rămîne? Ce facem, ce se întîmplă cu "universalitatea laterală"? Să nu fi fost decît o concesie strategică, o tactică de învăluire și de adormire a vigilenței, o epocă deja dintotdeauna încheiată, o paranteză aparentă, o notă de subsol trimisă, și mai bine, la sfîrșit, după sfîrșit, acolo unde n-o mai citește nimeni, unde nu mai e nimeni care să o citească?
Răspunsul (sau posibilitatea unui răspuns) se găsește, poate, în primul paragraf al acestui (sub)capitol, anterior, deci, celui de mai sus, și care spune, axiomatic, așa:
"Vom spune, pentru a încheia, că înainte de Cultură și de Estetică, semnificația se situează în Etică, presupoziție a oricărei Culturi și a oricărei semnificații. Morala nu aparține Culturii: ea permite judecarea acesteia, ea descoperă dimensiunea înălțimii. Înălțimea ordonează {ordonne: ordonează și ordonă, ordonează ordonînd, pune în ordine poruncind} ființa" (id., p. 58).
Deci culturile nu se pot judeca, totuși, între ele! Numai Etica (sau Morala?), fiindu-le anterioară, primă, singura dată (asemenea Aproapelui), poate să judece. Etica, adică, tocmai, Celălalt, Aproapele - levinasian, tocmai, vorbind.
Să nu încercăm să lămurim, să "rezolvăm", adică să distrugem Aporia, care e monstrare, performare, arătare, "vizualizare eidetică" a adevărului, cale blocată. S-o contemplăm, să ne ajutăm cu ea.
Etica e tocmai traducerea, adică "universalitatea laterală" și "penetrabilitatea" culturală în act, obligația și datoria de a-l traduce pe Celălalt, și dreptul acestuia de a fi tradus? Dar cum să înțeleagă, cum să judece Celălalt, Aproapele, cum e tradus?
Traducerea apropie, ea îl constituie, în traducere în limba română, de exemplu, pe Autrui în Aproape. Traducerea îl apropie pe Aproapele, obligîndu-ne să ne asemănăm Semenului. Levinasian, adică anti-gravitațional, extra-umanist și contra-(pluri-)antropocentric vorbind: elipsoidal, nu sferic.
Vai, însă! Cum e posibil ca, "de acum înainte {pînă cînd deci? Dacă cumva pînă tocmai azi, acum, zilele astea?}, niciun sens să nu mai poată fi detașat de aceste nenumărate culturi, pentru a permite emiterea de judecăți asupra acestor culturi", dar cultura occidentală să fie totuși singura "care a știut să înțeleagă culturile particulare, care nu au înțeles niciodată nimic din ele însele"? Cum e? Cum rămîne? Ce facem, ce se întîmplă cu "universalitatea laterală"? Să nu fi fost decît o concesie strategică, o tactică de învăluire și de adormire a vigilenței, o epocă deja dintotdeauna încheiată, o paranteză aparentă, o notă de subsol trimisă, și mai bine, la sfîrșit, după sfîrșit, acolo unde n-o mai citește nimeni, unde nu mai e nimeni care să o citească?
Răspunsul (sau posibilitatea unui răspuns) se găsește, poate, în primul paragraf al acestui (sub)capitol, anterior, deci, celui de mai sus, și care spune, axiomatic, așa:
"Vom spune, pentru a încheia, că înainte de Cultură și de Estetică, semnificația se situează în Etică, presupoziție a oricărei Culturi și a oricărei semnificații. Morala nu aparține Culturii: ea permite judecarea acesteia, ea descoperă dimensiunea înălțimii. Înălțimea ordonează {ordonne: ordonează și ordonă, ordonează ordonînd, pune în ordine poruncind} ființa" (id., p. 58).
Deci culturile nu se pot judeca, totuși, între ele! Numai Etica (sau Morala?), fiindu-le anterioară, primă, singura dată (asemenea Aproapelui), poate să judece. Etica, adică, tocmai, Celălalt, Aproapele - levinasian, tocmai, vorbind.
Să nu încercăm să lămurim, să "rezolvăm", adică să distrugem Aporia, care e monstrare, performare, arătare, "vizualizare eidetică" a adevărului, cale blocată. S-o contemplăm, să ne ajutăm cu ea.
Etica e tocmai traducerea, adică "universalitatea laterală" și "penetrabilitatea" culturală în act, obligația și datoria de a-l traduce pe Celălalt, și dreptul acestuia de a fi tradus? Dar cum să înțeleagă, cum să judece Celălalt, Aproapele, cum e tradus?
Traducerea apropie, ea îl constituie, în traducere în limba română, de exemplu, pe Autrui în Aproape. Traducerea îl apropie pe Aproapele, obligîndu-ne să ne asemănăm Semenului. Levinasian, adică anti-gravitațional, extra-umanist și contra-(pluri-)antropocentric vorbind: elipsoidal, nu sferic.