Universal lateral, penetrabilitate - împotriva limbii comune: fișe (2) (traduc)

"Ni se spune, desigur, că semnificațiile culturale nu trădează ființa prin pluralismul lor, ci doar se înalță în felul acesta la măsura și la esența ființei, adică la felul ei de a fi. Ființa nu este în așa fel încît să înghețe într-o sferă parmenidiană, identică cu ea însăși, și nici într-o creatură desăvîrșită și fixă. Totalitatea ființei pornind de la culturi nu ar fi în niciun caz panoramică. Nu ar exista totalitate în ființă, ci totalități. Nimic nu le-ar îngloba. Ele ar fi sustrase oricărei judecăți care s-ar pretinde ultimă, de pe urmă. Se spune: ființa este în mod istoric, are nevoie de oameni și de devenirea lor culturală pentru a se reuni. Se spune: unitatea ființei, în orice moment, ar consta pur și simplu în faptul că ființele umane se înțeleg între ele, în penetrabilitatea culturilor unele față de altele; această penetrabilitate nu s-ar realiza prin mijlocirea unei limbi comune, care ar traduce, independent de culturi, articulațiile specifice și ideale ale semnificațiilor făcînd, pe scurt, inutile aceste limbi particulare. În toată această concepție, pătrunderea s-ar face, potrivit expresiei lui Merleau Ponty, în mod lateral. Există, într-adevăr, pentru un francez posibilitatea să învețe chineza și să treacă dintr-o cultură în alta fără mijlocirea unui esperanto care ar denatura ambele limbi pe care le-ar media. Ceea ce nu se ia, însă, în considerare în această eventualitate este că este nevoie de o orientare care să-l conducă, tocmai, pe francez să învețe chineza în loc să o declare barbară (adică lipsită de adevăratele virtuți ale limbajului) și să prefere vorbirea, războiului. Raționăm ca și cum echivalența culturilor, descoperirea abundenței lor și recunoașterea bogăției lor nu ar fi ele însele efectele unei orientări și ale unui sens fără echivoc în care se ține umanitatea. Raționăm ca și cum multiplicitatea culturilor și-ar fi avut întotdeauna rădăcinile în epoca decolonizării, ca și cum neînțelegerea, războiul și cucerirea nu ar decurge la fel de firesc din învecinarea multiplelor expresii ale ființei - a multiplelor ansamblări și aranjări pe care aceasta le capătă în diversele civilizații. Raționăm ca și cum coexistența pașnică nu ar presupune că în ființă se schițează o orientare care îi conferă un sens unic. Nu se impune oare, atunci, să distingem, pe de o parte, semnificațiile, în pluralismul lor cultural, și, pe de altă parte, sensul, orientarea și unitatea ființei, eveniment primordial în care vin să se instaleze toate celelalte demersuri ale gîndirii și întreaga viață istorică a ființei? Răsar oare semnificațiile culturale ca niște ansambluri oarecare în împrăștierea datului? Nu capătă ele oare semnificație într-un dialog întreținut cu ceea ce de la sine semnifică - cu ceilalți {autrui: aproapele}? Aceste semnificații originare ar comanda reunirile ființei; nu aceste asamblări - oarecare - ar constitui, deja în afara oricărui dialog, niște semnificații. Nu au oare semnificațiile nevoie de un sens unic de la care să-și ia cu împrumut însăși propria semnificanță {signifiance}?"
 
(Emmanuel Levinas, L'humanisme de l'autre homme, "Le signification et le sens", V: "Le sens unique", Fata Morgana, 1972, pp. 38-40; italicele aparțin autorului, aldinele, traducătorului.)