2023 a fost anul care m-a învățat că non-alegerile se plătesc mai scump decât alegerile greșite și, din păcate, se plătesc cu timp care nu se mai întoarce și cu uzură nervoasă, mai ales atunci când nu știi să faci lucruri de mântuială.
Anul 2023 a fost anul veștilor. Teribile și minunate, a căror unică certitudine e aceea că viața merge înainte, chiar și-atunci când pare că stă pe loc, chiar și-atunci când pare că o ia înapoi. Când am avut impresia că am înțeles ceva despre viață și lume, ceva s-a întâmplat cât să mă facă să înțeleg că n-am înțeles nimic. Și e mai bine așa. Ar fi cumplit ca până la douăzeci de ani (încă neîmpliniți) să fi învățat tot ceea ce era de învățat.
În 2023 am învățat și că atunci când e bine, uiți că ți-e bine. Și așa, de bine ce-ți este, te pomenești într-o zi, în mijlocul străzii, că ceva s-a schimbat în tine sau în lume și nu știi ce, dar se simte ca o lovitură în moalele capului. E răul fără de care uităm să ne facem bine.
Ce-am făcut în 2023 ce nu mai făcusem înainte: am reparat o chiuvetă și-un sertar de servantă singură, am plătit chirie, am căutat pe google translate în timp ce eram la supermarket cum se spune ghimbir în spaniolă, am făcut sarmale și din 10 am ars una, am primit pachet cu zacuscă, pateu vegetal, sarmale și vișinată, am schimbat facultatea, orașul, țara, am mâncat tortilla de Betanzos în Betanzos, am publicat un portret sentimental în Observator Cultural, m-am îndrăgostit într-o țară care nu-i a mea, am primit în vizită de Crăciun un mexican, am lipsit fizic din viața familiei mele, mi-am pierdut cea mai bună prietenă de la distanță.
Când am plecat în septembrie i-am spus că mă întorc repede, dar n-am mai avut timp să mă întorc. Crăciunul l-am făcut fără ea și fără ochii ei mari care înainte mă priveau cu înțelegere de om. Iar eu am iubit-o cu forță de câine. I-am promis cândva că dacă fuge sau moare, n-am să mai iubesc niciodată vreun câine cum am iubit-o pe ea. Mă întreb dacă odată cu ea a plecat și copilăria mea. E prima oară pentru mine când moare un câine. Prima dată când m-am așezat cu capul pe pământ și m-a durut de la mii de kilometri distanță. Prima dată când m-am întrebat de ce iubirea nu e îndeajuns pentru a-i face pe cei care iubim să trăiască veșnic. Prima dată când regret că am plecat.
Încă mai cred că nu pot iubi oamenii așa cum iubesc câinii. Încă mai cred că există un rai al câinilor în care mă așteaptă să ne jucăm, să sară pe mine. S-ar putea să fie cea mai lungă perioadă scurtă a vieții mele căci, de fapt, pare că între atunci și azi n-a trecut mai mult de o clipire surdă. Încă închid ușa cu grijă când ies din casă ca să nu fugă prin vecini, încă îi aud pașii noaptea, încă o aud sforăind, încă îi am poza pe ecranul telefonului, încă o caut, încă, încă, încă. Încă nu s-a așezat cu mine că, fizic, nu se mai întoarce. Și mă vor fi durut toate zilele și nopțile fără ea care au să vină, așa cum mă dor cele care au fost și-n care nu i-am fost. Și totuși, poate e aici cu mine. Citeam undeva că un om moare cu adevărat atunci când moare ultimul om capabil să-și mai amintească de el. Și poate de asta Neruca mea mai are o lungă viață netrăită înainte.
Pe cât de mult am suferit pierderea, pe atât m-am bucurat de întâlnirile și reîntâlnirile cu oamenii valoroși. De toate constantele și inconstantele vieții mele. De toate călătoriile. De Olanda, țara pe care o asociez cu prietenul meu cel mai bun și cu un cinema tulburător (aici trebuie să-i mulțumesc lui Guido, pe care l-am întâlnit la FFIR), de Franța, țara poveștilor cu prinți și prințese cu un twist decadent, de Grecia, țara al cărei farmec niciodată nu se schimbă, de Berlinul mereu rece și de Râșnovul în care an de an revăd prieteni, văd filme bune și cunosc oameni extraordinari care știu să spună povești.
La fel de mult m-am bucurat de toate momentele suprarealiste pe care le-am trăit (cum ar fi, de pildă, momentul în care m-am regăsit într-un restaurant chinezesc în Paris alături de 3 mexicani, după ce am fost evacuați din Luvru pe motiv de atac terorist sau atunci când, după un prim semestru obositor, în care mi s-a spus că nota 10 nu există pentru studenți, să iau un 10 și să primesc Matricula de Honor sau Crăciunul în familie cu un mexican în vizită sau momentul în care prietenul meu spaniol a început să spună aproape compulsiv-obsesiv plăcintă, cozonac și sarmale).
Și, sigur, Spania, Galicia îndeosebi, care mi-a devenit casă și de care m-am îndrăgostit iremediabil. Pentru că totul a fost atât de mult, atât de nou și atât de dintr-o dată, încât toată chestia asta care se numește Erasmus am înghițit-o pe nemestecate. Ca un burete care absoarbe tot. Și sper să nu pierd niciodată felul ăla neștiutor al meu, fiindcă lucrurile bune, care te schimbă fundamental apar când nu știi, nu când știi. Exact așa cum a apărut cel care-mi ține inima-n palme atunci când o simt prea grea pentru pieptul meu. Exact așa cum apar melodiile, cărțile și filmele care schimbă ceva în tine atât de profund, încât nu știi dacă ți-a mai rămas suflet și pentru propriile tale experiențe.
Că tot veni vorba, O să enumăr câteva titluri care-mi vin în cap, citite / ascultate / văzute / simțite cel mai recent, fără să fie neapărat un top: El amor, las mujeres y la vida (poeme) de Benedetti, Singurătatea numerelor prime de Paolo Giordano, În toate a fost frumusețe de Manuel Vilas, Raport către El Greco de Nikos Kazantzakis, melodiile unei trupe de tineri, o trupă fără nume sau care a luat numele solistului - Paul Tihan - , melodiile celor de la om la lună, melodiile celor de la Alternosfera și, sigur, melodiile lui Leonard Cohen la care mereu mă întorc ca să mă regăsesc, Amores Perros (r. Alejandro González Iñárritu), Y tu mamá también (r. Alfonso Cuarón), El verdugo (Luis García Berlanga), Tesis (Alejandro Amenábar), Strangers in Paradise (r. Guido Hendrikx).
Anul ăsta mi-a fost dor. Vrând-nevrând, m-am îndepărtat (la propriu) de părinții mei, de bunica mea, de prietenii mei. La început, îi sunam în fiecare zi. Mă aflam într-un tărâm ciudat în care trebuia să fac totul singură. Îmi lipsea confortul vocii mamei și al bunicii. Îmi lipsea familiaritatea. Apoi m-am instalat. M-am ocupat cu cursuri, frigidere stricate, facturi ciudate, carduri pierdute, conturi la bancă, etc.. Mi-am făcut prieteni. M-am îndrăgostit. S-au redus apelurile. Nici diferența de timp nu a ajutat (deși era doar de 1 oră). Da, mami, sunt bine, am mâncat. Într-un fel, nu aveam idee ce se întâmpla în lumea lor. Habar n-aveam dacă mergeau la teatru, dacă o doare ceva pe bunica, dacă vărul meu învață pentru examenul de capacitate sau dacă mamei i-a mai fost rău. Și, la un moment dat, m-am gândit la subtonul din vocea mamei care m-a întrebat când mă întorc. Dacă mă întorc. (Nu știu de ce am scris paragraful ăsta la trecut).
Acum numesc acasă și orașul ăsta. Oraș care nu-i al meu, dar pe care mi l-am însușit cumva. Țara care mi-era necunoscută și înfricoșătoare în urmă cu câteva luni e acum țara în care tânjesc să trăiesc. Dacă nu acum, când termin facultatea. Mă sperie puțin faptul că ai mei nu au trecut prin această călătorie inițiatică cu mine, nu întru totul, cel puțin. Ei încă trăiesc în cealaltă cea-mai-bună-lume-din-toate-lumile-posibile. Mă chinui să găsesc un echilibru. Mă lupt să fiu persoana care ei cred că sunt și persoana care vreau să fiu. Și mă privesc în oglindă și mă întreb cu naivitate cine sunt, cine vreau să fiu și unde vreau să fiu. De fiecare dată când vorbesc cu ei sunt din ce în ce mai conștientă de distanță. Distanța dintre cine eram înainte să plec și cine sunt astăzi. Nimic nu se întoarce sub aceeași formă pe care o avea la plecare.
Am avut în 2023 momente în care am simțit că alergam după mine, încercând să mă prind din urmă prin vâltoarea asta frumoasă care se cheamă viață și să mă umplu de toate experiențele de care am parte, fără să-mi dau timp să respir un pic... În 2024 aș vrea să învăț să iau lucrurile așa cum sunt, să-nvăț să am răbdare. Și de fiecare dată când am să fac ceva bine și mi se va confirma că-i bine, să mai muncesc de încă zece ori pe-atât. Dar să învăț, totodată, să-mi mai dau și răgaz. Îmi doresc să se lege lucrurile frumos, să îmi văd de drumul meu și să nu mă mai uit atât de mult stânga-dreapta, pentru că-mi pare că mă duce unde trebuie. Totodată, la fel ca anii trecuți, îmi doresc să ajung să nu mă mai recunosc, îmi doresc să călătoresc mult, îmi doresc să continui să iubesc viața și oamenii așa cum am făcut-o până acum, îmi doresc să văd cât mai multe spectacole și filme, să citesc cât mai multe cărți, să rămân îndrăgostită de cel care cred că e persoana potrivită (și el de mine, dacă am noroc), îmi doresc să mai am parte de momente sublime și să cunosc oameni cel puțin la fel de minunați precum cei pe care i-am cunoscut anul ăsta, îmi doresc și întâlniri cu oameni care să mă ducă înainte și cu oameni care îmi vor sta alături de-a lungul drumului și, în final, îmi doresc să reușesc să-mi clarific unde mi-e locul și ce vreau să scrie pe ușa mea în câțiva ani. În 2024 am să fac 20 de ani și, cumva, aș vrea să rămân mică făcându-mă mare.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici și în februarie, și în martie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)