Ieri seară, spre exemplu, am adormit uitându-mă la televizor. Am adormit târziu, pentru că lumea, în ultima vreme, pare c-a luat-o razna. Apoi te-am visat. Te vedeam în depărtare. Am tot alergat spre tine, dar fără rost. N-am reușit să mă apropii. M-am trezit transpirată și plângând. Nu știu dacă-ți mai amintești, dar mi-ai promis că mă vei căuta și din lumea cealaltă. Nu mi-ai trimis, însă, niciun semn. Nicio veste. Îmi apari, cum am zis, în vis. Dar nu mă recunoști. Și știu că, din cauza asta, am să-nnebunesc.
Fabiola Stoi
Eram obez de nimicul altora povestit în ore și ore de știri și mă tratam cu importanța și îngâmfarea împăratului plimbat în hainele lui cele noi. O oră și încă o oră și încă, puse una peste alta, cărămizi de știri stivuite în timpul vieții. Azi vizitez zidul știrilor, ca un bilanț a ce mi-au adus. Unele au adus umbră, câteva au fost însorite, dar majoritatea s-au făcut colb dus de vânt. Nu a rămas din ele nici măcar forma ce ridica zidul. Împăratul cel gol a pus un sac pe el și-și încălzește oasele la soare.
Monica Aldea
Tinu are 12 ani. Stă la bunica, doar pe ea o mai are. Bătrâna deretică. La 10 dimineața, îi pune nepotului cana cu lapte încălzit pe sobă. De la radio, știrile se aud în surdină. Dă-l mai tare, bunico. Îmi place să-i ascultăm pe oamenii nevăzuți. Îmi închipui cum arată fiecare. Doamna de la Antena satelor e o învățătoare blândă. La Tradiții nemuritoare, domnul cu voce aspră e un bunic înțelept. E duminică. Tinu s-a trezit mai târziu, după un vis rău. Radioul e stins. La fel și glasul bunicii.
