Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

La Alexandria: linişte, japonezi şi... scenarii


Iaromira Popovici

15.05.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Municipiul Alexandria, în centru, arată ca multe alte oraşe de provincie neaoşe, nu foarte mari: curat, cu o arhitectură ordonată, dar cumva prea la locul ei, fără să contrazică tipicul cu nimic. Ca într-un corect joc de cuburi, toate sînt acolo unde te-ai aştepta să fie: Primăria, hotelul central (în cazul Alexandriei, "Parc"), muzeul local, casa de cultură, părculeţul mereu plin de locuitori tihniţi şi curioşi, "corso"-ul din zonă, înţesat cu magazine, bisericile... Puţine lucruri cu adevărat vechi, şi istorice...


La muzeu

Muzeul Judeţean Teleorman, înfiinţat în 1952, şi în actuala clădire din 1997, este unul dintre puţinele depozitare locale de obiecte din alte vremuri. Deţine peste 25.000 de piese, cele mai multe arheologice, provenind din diversele şantiere de pe teritoriul judeţului Teleorman: din Zimnicea, cele geto-dacice; din Măgura şi Vităneşti - vestigiile neolitice; din Tătăreştii de Sud, şi de la Curţile Bălăceanu (boierul local), cele de Ev Mediu. Toate aceste lămuriri de specialitate le primesc de la directorul adjunct al muzeului, Constantin Ţînţariu. Acestora li se adaugă peste 6000 de exponate etnografice - ţesături, costume populare, unelte; cărţi vechi şi documente, printre care şi cel de înfiinţare al oraşului, din 1834; şi peste 10.000 de piese numismatice, alcătuind una dintre cele mai bogate colecţii din ţară.

Tot de la dl Ţînţariu aflăm că muzeul are două expoziţii permanente, una de etnografie şi alta de istorie recentă, "Colectivizarea în judeţul Teleorman", la care se adaugă unele temporare, de artă plastică, sau pornind de la anumite evenimente ale momentului... Evident, problema cea mai importantă este cea a modalităţilor de atragere a publicului, în special a celui tînăr. O expoziţie precum "Colectivizarea...", bazată în mare parte pe documente ale epocii, dintre care unele şocante, poate suscita interesul elevilor sau studenţilor. Dar lucrurile nu merg de la sine, aşa că Muzeul a încheiat parteneriate cu şcolile din judeţ, prin care specialiştii săi îi consiliază pe profesori în realizarea anumitor proiecte sau chiar excursii. Pe lîngă acestea, se organizează seminarii, colocvii, printre care unele cu participarea ambasadelor Mexicului, Chinei, Statelor Unite...

O a doua categorie de public căreia muzeul teleormănean i se adresează este cel de vîrsta a treia. În cinstea lui şi cu sprijinul asociaţiei judeţene Solidaritatea Femeilor, au loc serate muzicale, expoziţii. Un pattern deja cunoscut şi aplicat de mai multe muzee; dar, cred, funcţionabil, deoarece categoriile "extreme" de populaţie menţionate sînt posesoarele celor mai mari cantităţi de timp liber. Tot cunoscut îmi pare şi aranjamentul expoziţiei de etnografie, ba chiar şi al celei cu colectivizarea, care îmi aminteşte de anumite săli ale Muzeului Ţăranului Român. Dar poate că e mai bine să ai nişte modele credibile decît o originalitate discutabilă. În orice caz, modul, plin de căldură, în care muzeografii îşi prezintă expoziţiile, compensează alte neajunsuri.


Rulmenţi şi japonezi

Constantin Ţînţariu, de la muzeu, îmi precizează că, în opinia lui, industrializarea forţată, de pe timpul lui Ceauşescu, are, pe termen mediu, efecte negative, din punctul de vedere al eficienţei economice, asupra zonei şi a locuitorilor săi: în unele cazuri, satele au fost depopulate, în altele - a apărut un hibrid de populaţie orăşeneasco-sătească; după '90, cînd întreprinderile în cauză au dat faliment, aceşti oameni nu s-au mai putut adapta la viaţa de agricultori. Ca atare, s-a ajuns la o creştere a şomajului şi, din cauza lipsei de alternativă, la plecările masive în străinătate.

În cazul fostei întreprinderi "Rulmentul", lucrurile erau pe punctul de a sta cam în acelaşi fel. Noroc însă cu japonezii de la "Koyo", care au preluat-o, i-au înnoit tehnologia şi au continuat să ofere locuri de muncă populaţiei locale. Andrei Tănase, liderul Sindicatului Independent "Rulmentul", unul dintre cele patru ale întreprinderii, ne povesteşte cum stau lucrurile cu japonezii de la "Koyo". O face acum, într-un moment important pentru angajaţi, şi anume cel al negocierii contractului colectiv de muncă: şi nu orice fel de negociere, ci una pe care şefii de sindicat o vor în stil european. În momentul de faţă, salariul de bază este de 640 de lei, şi programul, dacă se poate, nonstop (e drept că orele suplimentare se plătesc). "Clientul cere rulmenţi de calitate, am ajuns la calitatea pe care o cere, dar la bani am rămas în urmă."

Cu toate acestea, Andrei Tănase recunoaşte cît de importantă este această întreprindere pentru Alexandria şi pentru judeţ: ea oferă aproximativ 2050 de locuri de muncă, pe cînd celelalte unităţi din oraş nu au mai mult de cîteva sute de angajaţi. De asemenea, cînd au preluat întreprinderea, în 1998, japonezii de la "Koyo" au făcut destule schimbări în tehnologie, au introdus linii noi. Se pare că rulmenţii produşi în Alexandria reprezintă 60% din totalul pieţei de specialitate româneşti (în România aflu că ar mai fi încă 6 fabrici de rulmenţi).

După ce trecem de partea strict tehnică, îl întreb pe interlocutorul meu cum sînt, pînă la urmă, japonezii ăştia, şi cum se înţeleg ei cu românii. Singurul reprezentant al lor de care am auzit vreodată este cel "muşcat de maidanez" şi care, în ciuda titlurilor de prost-gust ale ziarelor momentului, a murit atît de tragic. Dl Tănase îmi spune că acela a fost unul dintre preşedinţii firmei lor şi că a ţinut foarte mult la România şi la Alexandria. De altfel, el se afla de multă vreme în ţară, avea chiar şi un copil aici.

Dar nu toţi japonezii sînt aşa - explică dl Tănase -, au şi ei caractere diferite, ca şi românii. Majoritatea s-au adaptat foarte repede. Sigur, sînt puţin mai închişi ca noi, mai ales la discuţii; dar sînt şi mai civilizaţi. "Au altă gîndire faţă de români: intră în anturaj cu noi, dar numai strict pe ce-i interesează" - adaugă interlocutorul meu. Altfel, mănîncă din mîncarea neaoşă, dar primesc şi de la ei, din Japonia: "Dacă mă credeţi, eu n-aş putea să mănînc nimic de-al lor, mîncarea lor e foarte dubioasă pentru un român, iar băutura lor, pe care o primesc la cutie, miroase a păduchi". În privinţa vestimentaţiei, au şi acolo alte principii decît noi: "nu le e ruşine să iasă cu nişte salopete albe pe care scrie «Koyo». Nouă ne-ar fi, vrem să arătăm care mai de care...". Au vile aici, şi apartamente; nici de iubite nu duc lipsă. "De asta nici nu stau mai mult de 2-3 ani, ca să nu-şi strice familiile."

Dl Tănase trage concluzia: "şi românii noştri le caută nod în papură - deformează lucrurile şi japonezii, săracii, îi cred. Greşesc că se iau după ei".


Oamenii de pe stradă

Pe bulevardul central, şi în cele două-trei parcuri, oameni cîţi vrei. Ziua, în amiaza mare. Femei cu copii, tineri, elevi de liceu, pensionari, precupeţi, nelipsiţii jucători de table... Îi întreb, pe cîţiva, ce cred despre oraşul lor.

Prima doamnă cu copil: "Un oraş agrar, fără nici o perspectivă. Nu găseşti locuri de muncă, majoritatea se duc la ţară, să mai cultive ceva. Sau pleacă în Spania, Italia. Mulţi dintre cei plecaţi îşi cumpără aici apartamente şi le ţin închise. Eu nu vreau să plec, momentan am de lucru aici, sînt funcţionar public."

A doua doamnă cu copil: "E un mediu bun pentru a creşte un copil: am stat şi într-un oraş mai mare, precum Craiova, şi totul era beton, era poluat; aici sînt mai multe spaţii verzi şi e linişte... dacă vrei să te aprovizionezi, găseşti tot ce-ţi trebuie, e şi un supermarket, «Penny». Dar dacă vrei să ieşi undeva, nu ai unde, nu există teatru, cinema... La bloc, sînt condiţii bune, dacă ai bani să ţi le faci: să-ţi pui termopane, centrală proprie... Oamenii nu cîştigă mult aici, în general salariul minim pe economie. Bărbaţii lucrează, cei mai mulţi, ca taximetrişti sau în distribuţie. Sigur, mai sînt cei de la «Koyo», dar am auzit că şi acolo se va închide. Am de gînd să rămîn cît e copilul mic, după ce ajunge în clasa a opta cred că nu va mai fi bine pentru el la liceu aici."

Pensionar, cu soţia: "Parcă se mai mişcă ceva, din punct de vedere al gospodăririi: avem mai multe flori, curăţenia e mai bună... Sigur, nivelul de trai era mai bun pe vremea lui Ceauşescu, ştiţi cum era pe atunci: nu aveam nimic, dar aveam frigiderele pline... Am lucrat, atunci, la «Rulmentul». Acum am auzit că ar fi rămas doar vreo 800 de angajaţi... Nu sînt de acord cu plecările astea în străinătate: acolo, e drept, cîştigi mai mult, dar nu va mai fi niciodată avantajul care este acasă. Mai bine să stai lîngă copii şi să fii mai calculat: sînt şi-n Alexandria salarii de 6-7.000.000 de lei. Nu se merită să cîştigi mai mult şi copiii să fie ce-au ajuns astăzi."

Doi îndrăgostiţi: "Un oraş sărac, în care trebuie să te limitezi. Sărăcie mare, lume rea. Un oraş în care mănînci banii, nu-i produci. Aici nu este apreciată munca. Nici nu avem unde să ne distrăm: nu e nici o discotecă, sînt doar vreo două cluburi, şi acolo ce preţuri... Am terminat liceul, facem şi noi, acum, o facultate, dar în nici un caz nu rămînem aici. Sper să plecăm prin Anglia..."

Concluziile, implicite, le trage un pensionar care joacă table. În fiecare oraş - se ştie - înţelepţii lui stau în parcul central şi aruncă zarul: "Am studii medii, plus o postliceală de contabilitate... Am vrut să mă angajez şi eu undeva. Eram gata să fiu şi măturător. Dar ştiţi ce mi-au zis? Că trebuie să dau probă de lucru, să mă prezint la faţa locului că au ei tot ce trebuie... Plus un dosar uite-atît de gros..."


Scurt profil

Actualmente capitala judeţului Teleorman, oraşul Alexandria a fost întemeiat în 1834, după planurile inginerului austriac Otto von Moritz (cel care deja construise Brăila şi Giurgiu şi avea să facă acelaşi lucru cu Turnu Severin). Denumirea sa provine de la numele de atunci al domnitorului Ţării Româneşti, Alexandru Dimitrie Ghica (1834-1842), al cărui mormînt se află în Catedrala episcopală Sfîntul Alexandru din municipiu. Pe lîngă aceasta, oraşul găzduieşte şi Muzeul Judeţean Teleorman -, inaugurat, sub această denumire, în 1997 -, care conţine colecţii de arheologie, numismatică, etnografie, artă, istorie; Casa de Cultură a Sindicatelor, datînd din 1973, unde se organizează spectacole, expoziţii, conferinţe, cenacluri; Biblioteca Judeţeană "Marin Preda", cu începuturile în perioada interbelică, şi în actuala formulă din 1974, deţinînd un fond documentar de aproape 20.000 de volume.

Despre locuitorii săi, pliantul de prezentare al Primăriei ne spune că sînt harnici şi că "s-au implicat în toate evenimentele de răscruce ale istoriei moderne a României: Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor Române (1859), războiul de neatîrnare (1877-1878), războiul pentru reîntregirea patriei (1916-1918), cel de-al doilea război mondial (1940-1945)", ba chiar şi, "cu dăruire, în Revoluţia din decembrie 1989". În număr de 50.496, cetăţenii neaoşi se împart în 22.589 de persoane active şi 27.907 - populaţie inactivă (elevi, studenţi, pensionari, casnice...).

Principala calitate a oraşului este aceea de nod comercial: municipiul face legătura între capitala ţării şi multe alte oraşe importante, printre care Craiova, Piteşti, Tîrgovişte, Timişoara. În ceea ce priveşte turismul în zonă - aşa cum acelaşi pliant o recunoaşte - interesul este redus, iar numărul de hoteluri şi pensiuni - destul de mic.


(Articol preluat din Dilema Veche, aprilie 2007)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer