Vasile se împiedică și pomeni rudele gardului și nevestei. Le pomeni pe rând și de încă 3 ori. Gardul dormea placid, strada însă se mișca prea tare. Bă, io. Și degetul rămase în aer. Nu. Da. Pașii nesiguri se opriră și o dată cu ei și Vasile. Bă. Io. Că cum zice. Sunt obosit. Banca pe care se întinse leșină de la damful distilat. Vasile se rostogoli și cu o durere în suflet și în cot, luă decizia crucială a zilei. În 4 labe și cu lacrimi în ochi, nimeri cimitirul. Râse tâmp, vomită și adormi pe A ta veșnic, Lenuța.
Andreea Mihaela Murariu Moldovanu
Ați avut o bunică să le știe ea pe toate? O femeie fără carte, dar cu mintea îmbrobodită în toată cunoașterea lumii? Să fie frumos, muică, să ai drag de el, nu de numele lui. Reconfigurare. Am renunțat la a deveni nevastă de medic. Să ai zamă, așa îl ții lichit de tine. Și la masă. Și în așternut. Reconfigurare. Dreg borșul cu acreală de varză și glasul cu dulceață. Decât să zică că ești proastă, mai bine că ești rea de gură. Reconfigurare parțială. Vorbesc puțin, zic multe. Și ruj mereu pe buze.
Oana Jindiceanu
Nu mi s-a mai întâmplat niciodată să vizez ceva, să mă trezesc, să verific informația pe net, apoi să adorm la loc și să visez mai departe. A fost un vis ciudat, în care-ți ceream un sfat. Nu-mi amintesc sfatul și nici măcar dacă mi l-ai dat. Îmi amintesc doar frânturi de imagini, emoții, faptul că oamenii din vis nu arătau deloc ca cei reali și că în sfârșit, îți povesteam ceva ce vreau să-ți povestesc de foarte mult timp. M-am trezit cu certitudinea că visul e un semn să fac ceva. Să vorbesc.
