Numele meu e Archer

Ross Macdonald (Kenneth Millar, pe numele său adevărat) s-a născut la 13 decembrie 1915, la Los Gatos, lângă San Francisco. Îşi petrece tinereţea în Canada şi îşi face studiile la Universitatea din Toronto, luându-şi un doctorat la Universitatea din Michigan. Părea sortit unei cariere academice. Călătoreşte mult în Europa şi în 1938 se căsătoreşte cu cea care va deveni romanciera Margaret Millar. O vreme are o carieră didactică şi în timpul războiului este ofiţer de comunicaţii în flota din Pacific. Urmează o perioadă de peste douăzeci de ani trăiţi în orăşelul Santa Barbara, scriind romane poliţiste cu acţiunea plasată în această zonă. Succesul este aproape instantaneu, devine preşedinte al clubului autorilor de romane poliţiste din America şi laureat al premiului Pumnalul de Argint acordat de confraţii britanici. Titlurile sale cele mai cunoscute sunt: Numele meu e Archer, Răceala, Piscina fatală, Partea nevăzută a dolarului, Afacerea Ferguson, Cazul Galton, Privirea de adio, Inamic instantaneu, Coasta barbară, Frumoasa adormită, Rânjetul de ivoriu, Ţintă mobilă, Cum mor unii etc. Deşi nu este prea norocos cu ecranizările, după Ţintă mobilă se face un film de succes, Harper (cu Paul Newman, Lauren Bacall, Julie Harris şi Robert Wagner), urmat de Piscina fatală (cu Paul Newman, Joanne Woodward şi Melanie Griffith). Moare în iulie 1983 la Santa Barbara. Cărţile sale ajung să se vândă în tiraje uriaşe, fiind considerat astăzi un clasic al genului.

Stăteam în biroul meu nou-nouţ cu mirosul de vopsea proaspătă în nări şi aşteptam să se întâmple ceva. Mă întorsesem pe Bulevard abia de-o zi. Acesta era începutul celei de-a doua. Sub geam, reflectând soarele dimineţii, traficul se scurgea şi vuia ca un zgomot de bătălie. Mă făcea nervos. Mă făcea să-mi doresc puţină mişcare. Eram înţolit din cap până-n picioare în haine civile şi n-aveam unde merge şi nici cu cine.

Până în clipa în care a apărut Millicent Dreen.

O mai văzusem şi pân-atunci, pe Corso, acompaniată de unii, şi ştiam cine e: director de publicitate la Tele-Pictures. D-na Dreen avea peste patruzeci de ani şi-i arăta, dar părea s-ascundă electricitate, conectată la o sursă secretă pe care timpul n-o epuiza. Priviţi cât de drept şi mândru îmi port trupul, spuneau mişcările ei. Părul nu mi-e roşu natural, dar e atrăgător, spunea coafura ei, invitând nu la convingere, ci la abandonarea dubiului. Ochii îi erau verzi şi inconstanţi ca marea. Spuneau: Ce dracu'!

Luă loc lângă biroul meu şi-mi spuse că-i dispăruse fiica în urmă cu o zi în, adică în septembrie şapte.
- Toată ziua am fost la Hollywood. Avem un apartament acolo, şi am avut ceva de lucru, ceva ce trebuia isprăvit urgent. Fiica mea, Una nu lucrează, aşa că am lăsat-o singură la căsuţa de pe plajă.
- Unde vine asta?
- Câteva mile mai sus de Santa Barbara.
- Cam departe pentru o navetă.
- Pentru mine, merită. Când pot rezolva un week-end afară din oraşul ăsta, vreau ca asta să fie chiar departe.
- Poate că fiica dumneavoastră e la fel, doar că şi mai şi. Când a plecat de-acasă?
- Ieri, cândva. Când am ajuns la casa de pe plajă, noaptea trecută, ea nu mai era.
- Aţi anunţat poliţia?
- Nu prea. Are douăzeci şi doi de ani şi ştie ce face. Sper. Oricum, dădăceala nu-mi stă în fire.

Zâmbi ca o pisică şi-şi mişcă degetele cu gheare ojate în poala ei mică.
- Era foarte târziu şi eram... obosită. M-am culcat. Dar când m-am trezit azi dimineaţă mi-a trecut prin cap că poate s-a înecat. Am alungat gândul pentru că nu era o înotătoare grozavă, însă îi plăcea să înoate de una singură. Îmi trec prin cap cele mai îngrozitoare lucruri dimineaţa când mă trezesc.
- "Plăcea" v-a scăpat fără voie, nu?
- Ţi-am spus că-mi trec prin cap lucruri îngrozitoare când mă trezesc dimineaţa.
- Dacă s-a înecat, ar fi mai bine să anunţaţi poliţia. Ei pot rezolva dragări şi lucruri de-astea. Tot ce pot eu să vă ofer e simpatia mea.

Parcă pentru a estima valoarea ofertei, ochii ei clipiră cântărindu-mă de la umeri înspre mijloc, apoi iar în sus, la faţă.
- Sinceră să fiu, nu ştiu ce să zic în privinţa poliţiei. Nu ştiu ce să zic nici în privinţa dumnitale, D-le Archer. Tocmai ai ieşit din armată, aşa este?
- Săptămâna trecută.

Nu i-am mai spus că era primul meu client postbelic.
- Şi nu depinzi de nimeni, din câte am auzit. N-ai fost niciodată cumpărat. Aşa este?
- Nu în întregime. Vă puteţi alege o bucată, însă. O sută de dolari avans.

A acceptat imediat. Dintr-o poşetă neagră şi lucioasă îmi dădu cinci bancnote de douăzeci.
- Evident c-aş evita primejdiile publicităţii. Fiica mea s-a retras din viaţa publică acum un an, când s-a căsătorit...
- Douăzeci şi unu de ani e o vârstă potrivită pentru retragere.
- Când e vorba de film, poate c-aşa-i. Poate va dori însă să revină dacă mariajul dă chix. Şi mai trebuie să am grijă şi de mine însămi. Nu-i adevărat ce se spune, anume că nu există publicitate negativă. Nu ştiu ce-o fi făcut-o pe Una să fugă.
- Una Sand este fiica dumneavoastră?
- Evident. Credeam că ştii asta.

Ignoranţa mea în privinţa detaliilor vieţii sale păru s-o întristeze. N-ar mai fi trebuit să-mi spună că era atentă la aspectele publicitare.

Deşi Una Sand însemna pentru mine mai puţin decât Hecuba, mi-am amintit numele şi o dată cu asta o blondă smălţuită care avusese un an sau doi de glorie, mai mult pe copertele revistelor de-un anume fel decât pe ecran.
- Căsătoria nu mergea? Am vrut să zic nu merge?
- Vezi cât e de uşor să foloseşti trecutul, fără să-ţi dai seama?

D-na Dreen mai făcu o dată uz de zâmbetul ei focos şi alintat.
- Presupun că are un mariaj destul de fericit. Sublocotenentul ei este un tânăr destul de arătos - frumos la modul masculin, pasional după cum îmi spune ea şi destul de naiv.
- Destul de naiv pentru ce?
- Să o ia pe Una. Jack Rossiter a fost o partidă în oraşul ăsta de femei. A concurat la Forest Hill în ultimul an în care a jucat tenis. Şi acum, desigur, e în aviaţie. Una s-a descurcat, chiar dacă nu va dura.

La ce te poţi aştepta de la o căsătorie de război? părea ea să spună. Permanenţă? Fidelitate? Avere?
- Şi că veni vorba - continuă ea - mai mult decât orice altceva gândul la Jack m-a adus la dumneata. Trebuie să se întoarcă săptămâna aceasta şi, natural, - ca multe persoane artificioase abuza de acest adverb - se aşteaptă ca fata să-l întâmpine. Va fi destul de jenant pentru mine să nu-i pot spune unde este, sau de ce, ori cu cine. Ar fi fost mai potrivit să lase măcar un bileţel.
- Nu pot să vă înţeleg, i-am spus. Acum un minut Una era victima nesăţioaselor valuri înspumate. Acum a şters-o cu frumosul cel necunoscut.
- Iau în seamă toate posibilităţile, asta-i tot. Când aveam vârsta Unei, căsătorită cu Dreen, nu mi-a fost uşor să mă potolesc. Nici acuma nu-mi este.

Privirile noastre se întâlniră - a mea tot atât de impasibilă ca a ei, speram -, nu dădură nici un fel de scânteie şi se despărţiră. Femeia păianjen ce-şi consumă partenerul nu era genul meu.
- Încep să vă cunosc foarte bine, i-am spus cu zâmbetul aferent, dar nu şi pe fata dispărută. Cu cine se dădea-n bărci?
- Nu cred că trebuie să ajungem la asta. Nu mi se confesează, în orice caz.
- Cum vreţi. Dăm o raită pe la locul crimei?
- Nu există nici o crimă.
- Al accidentului, atunci, sau al plecării. Poate cabana de pe plajă ar putea să-mi dea un punct de pornire.

Aruncă o privire la cadranul ceasului subţire ca un biscuite de pe braţul ei bronzat. Diamantele acestuia luciră rece.
- Şi trebuie să vă aduc şi înapoi?
- Dacă aveţi timp, s-ar putea să ne fie de folos. Luăm maşina mea.

S-a ridicat cu hotărâre, dar şi cu graţie, de parcă ar fi repetat mişcarea în faţa oglinzii. O parşivă expertă, mă gândeam în timp ce-i urmam umerii înalţi şi înguşti, şoldurile îmbrăcate strâmt, în josul scărilor spre strada scăldată de soare. Simţeam puţină milă pentru armata de bărbaţi care s-au încălzit singuri, ori s-au ars, la electricitatea aceea secretă. Şi mă întrebam dacă fiica ei, Una, era la fel.

Când am ajuns s-o văd pe Una curentul fusese deconectat; l-am apreciat doar după semnele care mai rămăseseră. Şi mai rămăseseră.

Am rulat în jos pe Bulevardul Amurgului spre mare, apoi spre nord pe Varianta 101. Tot drumul până la Santa Barbara ea a citit un scenariu pe a cărui copertă scria "Provizoriu - acest scenariu nu este definitiv şi vi s-a înmânat doar pentru o informare prealabilă". Mi-a dat prin cap că avertismentul respectiv se potrivea şi poveştii pe care mi-o servise D-na Dreen.

Când periferiile Santei Barbara rămaseră în urma noastră ea zvârli scenariul peste umăr, pe bancheta din spate.
- Asta pute. O să fie un dezastru.

Câteva mile la nord de oraş se desfăcea spre stânga un drum de pământ, pe lângă o staţie de benzină. Acesta şerpuia cale de încă o milă sau mai mult prin ţinutul accidentat, până la plaja ei exclusivă. Cabana era aşezată destul de departe de mare, la o convergenţă cu faleza maronie care se ridica peste ea ca nişte umeri speriaţi. Ca să ajungem la aceasta, am fost obligaţi să conducem de-a lungul plajei cam un sfert de milă, ocolind aproape prin apa oceanului un ieşind al falezei de sud.

Strălucirea alb-albastră a soarelui, a nisipului şi a surfului marin era ca un arc voltaic. Dar am simţit un soi de briză dinspre larg când am coborât din maşină. Câţiva nori languroşi migrau spre continent pe deasupra capetelor noastre. Un avion minuscul din cauza înălţimii zburda printre aceştia ca un terrier în curtea cu păsări.
- Izolat aici, i-am spus D-nei Dreen.
S-a întins şi şi-a trecut degetele prin părul frizat.
- Oricine se satură să tot fie peştişorul de aur. În după-amiezele când zac aici uit... că am un nume.

Arătă spre mijlocul golfuleţului dincolo de brizanţi, unde o plută albă sălta uşor în unduirea valurilor.
- Pur şi simplu, îmi scot hainele şi revin la protoplasmă. Toate hainele.

M-am uitat în sus la avionul al cărui pilot îşi făcea de cap prin înălţimi. Căzu, se întoarse ca o frunză în vânt, se avântă ca un şoim, urcă precum o aspiraţie.

Îmi urmări privirea şi spuse râzând:
- Dacă se lasă prea jos, îmi acopăr faţa, evident.

Ne depărtasem de casă, spre ape. Nici un loc n-ar fi putut să pară mai inocent decât acel liniştit golfuleţ care se aciua în cotul plajei albe ca un ochi albastru şi benign într-o arcadă paşnică. Apoi culorile se schimbară când trecu un nor prin faţa soarelui. Verde crud şi violet purpuriu întrepătrunseră albastrul. Am simţit o frică şi o fascinaţie primitivă. D-na Dreen fu copleşită de aceeaşi stare şi o transpuse în cuvinte:
- Are toane. O urăsc uneori tot atât de mult pe cât o iubesc.

O clipă păru nesigură şi bătrână.
- Sper ca ea să nu fie acolo.

Refluxul se sfârşise şi oceanul se ridica spre ţărm, de pe la Hawaii şi chiar mai departe, tot drumul de la insulele risipite unde cadavrele zac neîngropate în caverne cotropite de foc. Valurile veneau spre noi, bâjbâind înfometate peste plajă ca o gură imensă şi moale.
- Există curenţi primejdioşi pe aici sau ceva de genul acesta?
- Nu. E adânc totuşi. Trebuie să fie cam douăzeci de picioare sub plută. N-am atins niciodată fundul.
- Aş vrea să arunc o privire prin camera ei, am spus. Ar putea să ne spună încotro a luat-o, chiar şi cu cine. V-aţi putea da seama ce haine anume lipsesc?

Râse puţin stânjenită în timp ce îmi deschidea uşa.
- Cândva eu eram aceea care-i cumpăram lucrurile. Nu şi în ultima vreme însă. Pe urmă, mai mult de jumătate din lucrurile ei trebuie să fie la apartamentul din Hollywood. O să încerc totuşi să-ţi fiu de folos.

Era plăcut să părăseşti strălucirea vibrantă a plajei pentru liniştea umbroasă de după jaluzelele veneţiene.
- Am observat că uşa era încuiată cu cheia, am spus. E o casă mare, cu o groază de mobilă în ea. Nu există servitori?
- Uneori trebuie să le fac pe voie producătorilor mei. Dar n-aş putea s-o fac şi cu angajaţii. În curând va fi mai simplu de tratat cu ei, acum că se închid fabricile de avioane.

Am intrat în camera Unei, care era luminoasă şi aerisită atât ca atmosferă, cât şi ca mobilier. Doar că aici lipsa servitorilor era vizibilă. Ciorapi, pantofi, lenjerie, toalete, costume de baie, şerveţele murdare de ruj acopereau într-un talmeş-balmeş scaunele şi podeaua. Patul nu era făcut. Fotografia înrămată de pe măsuţa de noapte era obturată de două pahare goale care miroseau a whisky, flancate de scrumiere pline ochi.

Am mutat paharele şi m-am uitat la tânărul cu aripi aurii brodate pe piept. Naiv, frumos, pasional - erau cuvintele care se potriveau cu nasul puternic şi bont, buzele pline şi maxilarul angular, ochii depărtaţi şi mândri. Pentru D-na Dreen, abia dacă ar fi constituit un prânz ca lumea. Şi iarăşi m-am întrebat dacă fiica o fi fost cumva carnivoră. La prima vedere, fotografia lui Jack Rossiter era singurul însemn masculin din camera ei. Cele două pahare ar fi putut fi foarte bine din nopţi diferite. Sau săptămâni diferite, judecând după condiţia încăperii. Nu că n-ar fi fost o cameră atrăgătoare. Era ca o fată frumoasă în dezordine. Dar dezordine.

Am examinat amândoi încăperea, dulapurile, baia şi n-am găsit nimic important, nici pozitiv, nici negativ. Când am terminat cu garderoba strălucitoare şi eclectică pe care Una şi-o diseminase, m-am întors spre D-na Dreen.
- Cred că va trebui să mă întorc la Hollywood. S-ar putea să-mi fie de folos dacă veniţi cu mine. Mi-ar fi şi mai de folos dacă mi-aţi spune pe cine cunoştea fiica dumneavoastră. Ori mai degrabă pe cine plăcea - căci presupun că de cunoscut cunoştea pe toată lumea. Nu uitaţi că singură aţi sugerat că e un bărbat la mijloc.
- Să înţeleg că n-aţi găsit nimic?
- De un lucru sunt foarte sigur. N-a plecat cu intenţia să stea multă vreme. Articolele de toaletă şi pastilele sunt în baie. Are o colecţie impresionantă de pastile.
- Da, Una a fost întotdeauna o ipohondrică. Pe urmă a lăsat şi fotografia lui Jack. Numai pe asta o are, pentru că asta îi plăcea foarte mult.
- Nu-i ceva hotărâtor, am spus. Presupun că nu ştiţi dacă lipseşte vreunul din costumele de baie?
- N-aş putea spune, are atât de multe. În ele arăta cel mai bine.
- Iarăşi arăta?
- Cred că da, ca o ipoteză de lucru. Cel puţin până când dumneata nu-mi vei găsi dovada contrariului.
- Nu vă iubeaţi prea mult fiica, aşa-i?
- Nu. Nu l-am iubit nici pe tatăl ei. Pe urmă era mai frumoasă ca mine.
- Dar nu atât de inteligentă?
- Nu atât de parşivă, vrei să spui? Era destul de parşivă. Dar sunt încă neliniştită din cauza lui Jack. El o iubea. Chiar dacă eu nu.

Telefonul din hol prinse viaţă şi începu să sune.
- Aici Millicent Dreen, spuse ea în receptor. Da, poţi să mi-o citeşti.

O pauză.
- "Taie viţelul cel gras, răceşte şampania, întinde cearceafurile şi pune-ţi combinezonul negru de mătase. Sosesc acasă mâine". Aşa e?

Apoi adăugă:
- Stai aşa un minut. Vreau să expediez un răspuns. Sublocotenentului Jack Rossiter, USS Guam, C VE 173, Baza Aviaţiei Marine, Alameda - asta e adresa corectă a sublocotenentului Jack Rossiter? Textul este: Dragă Jack mă găseşti la apartamentul din Hollywood nu-i nimeni la casa de pe plajă. Millicent. Repetă, te rog... Corect. Mulţumesc.

Veni de lângă telefon şi se prăbuşi pe cel mai apropiat fotoliu, fără să uite să-şi aranjeze simetric picioarele.
- Deci, Jack soseşte mâine acasă? am întrebat eu. Tot ce am avut până acum erau zero evidenţe. Acum sunt zero evidenţe şi timp până mâine.

Ea se aplecă puţin să mă privească în faţă.
- Mă întreb câtă încredere pot avea în dumneata?
- Nu prea multă. Dar nici şantajist un sunt. Şi nici cititor de gânduri, dar să joc tenis cu omul invizibil e destul de greu.
- Omul invizibil n-are nimic de-a face cu asta. Eu l-am sunat când am văzut că Una nu s-a mai întors acasă. Chiar înainte de-a veni la biroul dumitale.
- În regulă, i-am spus. Dumneavoastră sunteţi aceea care are nevoie s-o găsească pe Una. Cel puţin de asta aţi încercat să mă convingeţi. Pe cine aţi mai sunat?
- Hilda Karp, cea mai bună prietenă a Unei... unicul ei prieten feminin.
- Cum pot da de ea?
- E căsătorită cu Gary Karp, agentul. Locuiesc în Beverly Hills.

Casa lor, aşezată pe o ridicătură acoperită cu peluză, era uriaşă şi cu un aspect modern grotesc: misiune spaniolă cu un adaos de paranoia. Camera în care am aşteptat-o pe D-na Karp era la fel de mare ca un grajd mai mic şi plină de mobilă albastră. Barul avea o balustradă de alamă.

Hilda Karp era o blondă de Dresda cu un trup atletic şi deşteaptă. Apărând în încăpere, o făcu pe aceasta să pară mai reală.
- D-l Archer, presupun?

Avea cartea mea de vizită în mână, cea cu Detectiv particular sub nume.
- Una Sand a dispărut de ieri. Mama ei spune că eraţi cea mai bună prietenă a ei.
- Millicent - D-na Dreen - m-a sunat azi dimineaţă devreme. Dar, cum i-am spus şi ei, n-am văzut-o pe Una de câteva zile.
- De ce să fi fugit?

Hilda Karp se aşeză pe braţul unui fotoliu şi păru gânditoare.
- Nu înţeleg de ce ar fi mama ei îngrijorată. Poate să-şi poarte şi singură de grijă şi a mai fost plecată. De data aceasta habar n-am de ce. O cunosc destul de bine ca să ştiu cât e de imprevizibilă.
- De ce a plecat alte dăţi?
- De ce pleacă fetele de-acasă, D-le Archer?
- De data aceasta a găsit un moment destul de nepotrivit. Soţul ei se întoarce mâine.
- E adevărat, mi-a spus că i-a trimis o telegramă de la Pearl Harbour. E un băiat drăguţ.
- Asta-i părerea Unei?

Se uită la mine cu răceala cu care doar o blondă poate privi şi nu spuse nimic.
- Uite cum stau lucrurile, am spus eu. Încerc să duc la capăt o treabă pentru D-na Dreen. Datoria mea e să las scheletele să doarmă, nu să le învăţ eu mişcările de Danse Macabre.
- Frumos spus, zise ea. Momentan nu există nici un astfel de schelet. Una şi-a făcut cu graţie de cap, cu multă naturaleţe vreau să spun, cu doi sau trei bărbaţi în ultimul an.
- Simultan sau pe rând?
- Pe rând. E monogamă din acest punct de vedere. Ultimul fiind Terry Neville.
- L-am crezut însurat.
- La modul provizoriu doar. Pentru numele lui Dumnezeu, să nu-mi amesteci numele în treaba asta. Soţul meu e om de afaceri în oraşul acesta.
- Pare să fie unul prosper, am spus eu uitându-mă mai mult la ea decât la încăpere. Mulţumesc foarte mult, D-nă Karp. Numele dumneavoastră nu va scăpa niciodată buzelor mele.
- Groaznic, nu? Numele, vreau să spun. Dar asta nu m-a împiedicat să mă îndrăgostesc de tip. Sper s-o găseşti. Jack va fi teribil de dezamăgit dacă n-o să fie aşa.

Începusem să mă îndrept spre uşă, dar m-am întors.
- N-ar fi plauzibil ca lucrurile să se fi petrecut după cum urmează: ea aude că el e pe cale să se întoarcă, nu se simte demnă de el, incapabilă să-l privească în ochi, aşa că se decide să-şi ia lumea-n cap?
- Millicent spunea că nu a lăsat nici un fel de scrisoare. Femeile nu fac o asemenea chestie de dramă şi patos fără să lase o scrisoare. Ori cel puţin nişte rânduri însemnate într-un exemplar din Învierea lui Tolstoi, pus la vedere.
- Vă cred pe cuvânt.

Ochii ei albaştri erau foarte luminoşi în camera mare şi întunecoasă.
- Dar aşa: nu-i place Jack deloc. A plecat cu intenţia expresă de a-l face să înţeleagă acest lucru. Puţin sadism, poate?
- Dar îl plăcea pe Jack. Doar că el a lipsit mai mult de un an. De câte ori venea vorba, printre altele, ea insista întotdeauna că e un amant minunat.
- Aşa deci, eh? Nu spunea, oare, D-na Dreen c-aţi fi prietena cea mai bună a Unei?

Ochii ei erau acum şi mai luminoşi, iar gura subţire, frumoasă, se strâmbă amuzată.
- Desigur. Ar fi trebuit s-o auzi pe ea vorbind despre mine!
- Poate c-o s-o aud. Mulţumesc. La revedere.

Un telefon dat unui autor de scenarii pe care-l ştiam, costumul pentru care într-un moment de euforie plătisem o sută cincizeci de dolari din banii de lăsare la vatră, un fals aer de siguranţă mă ajutară să trec dincolo de paza studioului până la uşa cabinei lui Terry Neville. Avea o căsuţă întreagă numai pentru sine, ceea ce însemna că se bucura de aprecierea pe care agenţiile de publicitate susţineau c-o are. Nu-mi era clar ce urma să-i spun, dar am bătut la uşă şi când cineva a întrebat Cine-i acolo? m-am înfăţişat.

Numai cei orbi nu l-au văzut pe Terry Neville. Are peste un metru optzeci, pitoresc, arătos şi parfumat ca o îndepărtată grădină de flori. A continuat un minut întreg să citească şi să fumeze liniştit în fotoliul lui pluşat, abţinându-se intenţionat să-şi ridice ochii pentru a mă privi. Întoarse chiar o pagină a cărţii pe care o citea.
- Cine eşti? întrebă până la urmă. Nu te cunosc.
- Una Sand...
- Nici pe ea n-o cunosc.

Greşelile de gramatică fuseseră cu grijă scoase din limbajul său, dar în locul lor nu fusese pus nimic. Vocea îi era impersonală şi lipsită de viaţă.
- Fiica D-nei Millicent Dreen, am spus eu, maimuţărindu-l. Una Rossiter.
- Evident c-o ştiu pe Millicent Dreen. Dar dumneata n-ai spus nimic. La revedere.
- Una a dispărut ieri. Am crezut că eşti dispus să m-ajuţi să aflu de ce.
- Încă tot n-ai spus nimic. Ce-am spus eu este La revedere.

Se ridică în picioare şi făcu un pas spre mine, foarte înalt şi lat în umeri. Dar nu destul de înalt şi de lat în umeri. Am fost întotdeauna sigur, probabil fără justificare, că mă pot descurca cu orice bărbat care poartă halat vişiniu de mătase. Citi asta pe faţa mea şi schimbă melodia:
- Dacă nu ieşi de aici, amice, chem paza.
- Până vine ţi-aş cam putea îndrepta ondulaţiile la păr. Poate ţi-aş putea face chiar ceva mult mai rău.

Am spus asta convins că orice bărbat care are farmecul şi avantajele lui sexuale e permanent pe cale de-a avea necazuri.

A ţinut.
- Ce vrei să spui cu asta? întrebă el.

O paloare bruscă făcu ca sprâncenele lui grijuliu pensate să iasă izbitor în evidenţă.
- Te-ai putea opări al dracului, stând acolo şi vorbind cum vorbeşti. Ce s-a întâmplat cu Una?
- Nu ştiu. Ieşi afară de-aici!
- Eşti un mincinos.

Ca unul din tinerii aceia dintr-o bucată din filmele sale, încercă să-mi plaseze una. Am lăsat-o să treacă peste umăr şi cât era încă în avânt mi-am plasat podul palmei chiar în plexul său solar, expediindu-l la loc în fotoliu. Apoi am tras uşa după mine şi am grăbit pasul spre poarta de intrare. Mi-aş fi putut pierde vremea la fel de bine încercând să joc tenis cu omul invizibil.
- Nimic, după câte-mi pot da seama? întrebă D-na Dreen când îmi deschise uşa apartamentului.
- Nu am de la ce să încep. Dacă vreţi, într-adevăr, să vă găsiţi fiica, cel mai bine ar fi să vă adresaţi acelora de la Persoane dispărute. Ei au organizarea şi relaţiile necesare.
- Cred că Jack se va duce la ei. A sosit deja acasă.
- Credeam că vine mâine.
- Telegrama aceea a fost trimisă ieri. A întârziat din nu ştiu ce motiv. Vasul său a intrat în port ieri după-amiază.
- Unde-i el acum?
- Trebuie să fi ajuns deja la casa de pe plajă, presupun. A zburat de la Alameda cu un avion al marinei şi m-a sunat din Santa Barbara.
- Ce i-aţi spus?
- Ce puteam să-i spun? Că Una a dispărut. E turbat. Crede că-i posibil să se fi înecat.

Era după-amiaza târziu şi în ciuda whisky-ului pe care îl sugea fără încetare, ca o lampă cu alcool, focurile D-nei Dreen erau la cota cea mai joasă. Mâinile şi ochii îi erau fără vlagă, iar vocea îi era obosită.
- Bine, am spus eu. N-am altceva de făcut decât să mă întorc la Santa Barbara. Am vorbit cu Hilda Karp, dar nu mi-a putut fi de folos. Veniţi cu mine?
- De data asta nu. Mâine trebuie să mă duc la studio. Şi oricum, nu vreau să-l văd pe Jack acum. Rămân aici.

Soarele coborâse peste ocean, poleind apa şi însângerând cerul, când treceam eu prin Santa Barbara şi ieşeam pe autostrada de pe coastă. Fără să-mi închipui că va fi de vreun folos, doar ca să n-am sentimentul că nu fac nimic să-mi merit banii, am oprit la staţia de benzină de unde se detaşa drumul ce ducea spre casa de pe plajă a D-nei Dreen.
- Fă-i plinul, i-am spus femeii de la staţie.

Aveam oricum nevoie de benzină.
- Aveam câţiva prieteni care locuiau pe aici, am spus în clipa în care întinse mâna după bani. Ştii unde locuieşte D-na Dreen?

Mă privi prin lentilele unor ochelari dezaprobatori.
- Ar trebui să ştii. Ai fost chiar azi acolo cu ea, nu-i aşa?

Am încercat să-mi ascund jena dându-i o bancnotă de cinci dolari şi spunându-i:
- Păstrează restul.
- Nu, mulţumesc.
- Să nu mă înţelegi greşit. Tot ce-aş vrea e să-mi spui cine a fost acolo ieri. De aici se vede tot. Eu mă mulţumesc cu puţin.
- Cine eşti dumneata?

I-am arătat cartea mea de vizită.
- Oh.

Buzele i se mişcau fără să-şi dea seama, făcând în cap diferenţa să vadă la cât se ridica bacşişul.
- A fost un tip într-o decapotabilă verde, cred că era un Crysler. A trecut încolo pe la prânz şi s-a întors pe la patru, cam atât cred că era, ca un liliac care ţâşnea din iad.
- Asta am vrut să aud. Sunteţi minunată. Cum arăta tipul?
- Relativ brunet şi destul de arătos. Mi-e destul de greu să-l descriu. Cam ca tipul acela care a jucat rolul pilotului în filmul de săptămâna trecută - ştii dumneata -, doar că poate nu chiar atât de arătos.
- Terry Neville.
- Ăsta e, doar că nu chiar atât de arătos. L-am mai văzut de multe ori ducându-se acolo.
- Nu ştiu cine ar putea fi, am spus eu, dar mulţumesc oricum. Nu era nimeni cu el, sau era?
- Cel puţin eu n-am văzut.

Am luat-o pe drum înainte spre căsuţa de pe plajă ca un liliac care se năpusteşte în iad. Soarele, uriaş şi de un roşu furios, era acum pe linia orizontului, pe jumătate eclipsat de ocean, şi se scufunda aproape văzând cu ochii. Răspândea o strălucire roşietică peste ţărm ca un foc molcom şi târâtor. Peste ani şi ani, mă gândeam, stâncile se vor fărâma, oceanul va seca, şi pământul întreg se va scoroji. Nu va rămâne nimic altceva decât cenuşă albă ca oasele, cum este pe Lună.

Când am ocolit faleza şi am avut vedere liberă spre plajă am zărit un bărbat ieşind din ocean. În focul lichid pe care îl revărsa soarele părea, la rândul lui, că arde. Masca de scufundător ce-i acoperea faţa îl făcea să pară straniu şi neomenesc. Ieşi din valuri spre ţărm de parcă ar fi pus prima oară în viaţă piciorul pe pământ solid.

I-am ieşit înainte.
- D-l Rossiter?
- Da.

Îşi ridică masca străvezie de pe faţă şi o dată cu asta iluzia fantastică dispăru şi ea. Nu era decât un tânăr frumos, bine clădit, bronzat şi mohorât.
- Numele meu e Archer.

Îmi întinse mâna, care era udă, după ce şi-o şterse de slipul de baie, ud şi acesta.
- Oh, da, D-l Archer. Soacra mea mi-a pomenit de dumneata când am vorbit la telefon.
- Frumoasă oră pentru înot!
- Caut cadavrul soţiei mele.

Părea sincer şi convins de cele spuse. M-am uitat la el cu luare aminte. Era mare şi puternic, dar nu era decât un puşti, douăzeci şi doi ori trei de ani, cel mult. Din şcoală direct în văzduh, mi-am spus. Pe Una a întâlnit-o, probabil, la o petrecere, s-a lăsat sedus de toată acea aureolă, s-a căsătorit cu ea cu o săptămână înaintea îmbarcării, şi de atunci n-a făcut altceva decât să tot viseze la ea. Mi-am amintit telegrama impetuoasă pe care o expediase, de parcă viaţa ar fi semănat cu imaginile din revistele cu reclame.
- Ce te face să crezi că s-ar fi înecat?
- N-ar fi plecat ea aşa. Ştia că mă întorc săptămâna asta. I-am telegrafiat de la Pearl.
- Poate că nu i-a parvenit telegrama.

După o pauză spuse:
- Scuză-mă.

Se întoarse spre valurile care i se spărgeau aproape la picioare. Soarele dispăruse cu totul, iar oceanul devenea cenuşiu şi rece la privit, un lucru ostil omenirii.
- Mai stai o clipă. Dacă e acolo la fund, ceea ce eu mă îndoiesc, ar fi mai bine să chemi poliţia. N-o vei putea găsi de unul singur.
- Dacă n-o găsesc până se întunecă, atunci îi chem, spuse el. Dar dacă e aici, vreau s-o găsesc eu însumi.

N-aş fi înţeles niciodată de ce anume, dar când am aflat am înţeles şi motivul. În măsura în care puteai pretinde că lucrurile au o logică.

Înaintă câţiva paşi în spumă, care era mai mare acum că începuse fluxul, plonjă înainte şi înotă încet spre plută, ţinându-şi tot timpul faţa mascată sub apă. Braţele şi picioarele băteau un ritm de craul ca şi cum muşchilor le-ar fi făcut plăcere, dar faţa îi rămase ascunsă, cercetând fundul umbrit al oceanului. Înota în cercuri din ce în ce mai largi în jurul plutei, ridicând capul cam de două ori pe minut să ia aer.

Executase deja câteva cercuri şi începeam să am impresia că, de fapt, nu căuta nimic, doar îşi manifesta în felul acesta disperarea, dansând un zadarnic dans acvatic ritual, când pe nepusă veste trase aer în piept şi se cufundă. Pentru un interval care mi s-a părut lung, dar care durase, probabil, cam douăzeci de secunde, suprafaţa oceanului rămase pustie cu excepţia plutei albe. Apoi capul mascat străpunse apa şi Rossiter începu să înoate spre ţărm. Înota cu o complicată mişcare laterală, având ambele braţe scufundate. Se lăsa deja amurgul şi nu puteam să-l văd foarte bine, dar mi-am dat seama că se deplasa foarte încet. Când ajunse mai aproape am zărit vârtejul de păr blond.

Se ridică în picioare, îşi smulse masca şi o aruncă departe în ocean. Se uită la mine furios, ţinând cu un braţ trupul soţiei sale lipit de piept. Trupul alb, pe jumătate plutind în valurile fluxului, era cu totul nud - o ciudată pradă lunecoasă pescuită de pe fundul oceanului.
- Şterge-o de-aici, spuse el cu vocea sugrumată.

M-am dus să iau o pătură din maşină şi s-o aduc acolo unde trăsese trupul ei pe plajă. Se ghemuise peste ea parcă pentru a o apăra de privirile mele. O înveli şi-i dădu la o parte părul ud de pe faţă. Faţa nu-i era frumoasă. O acoperi în întregime.

I-am spus:
- Va trebui să chemi poliţia acum.

După o vreme îmi răspunse:
- Cred că ai dreptate. Mă ajuţi s-o duc în casă?

L-am ajutat. Apoi am sunat la poliţia din Santa Barbara şi le-am spus că s-a înecat o femeie şi unde anume o pot găsi. L-am părăsit pe Jack Rossiter, dârdâind în slipul lui ud lângă trupul ei învelit în pătură, şi am pornit-o spre Hollywood pentru a doua oară în acea zi.

Millicent Dreen se afla în apartamentul ei din Park-Wilshire. După-amiază existase pe bufet o carafă aproape plină cu scotch. La zece aceasta se afla pe măsuţa de cafea de lângă fotoliul ei şi era aproape goală. Faţa şi trupul i se prăbuşiseră. M-am întrebat dacă nu cumva în fiecare zi îmbătrâneşte cu ani întregi şi în fiecare dimineaţă se recreează prin puterea propriei voinţe.
- Credeam că te întorci la Santa Barbara. Mă pregăteam să mă culc, spuse ea.
- Am fost. Nu v-a sunat Jack?
- Nu.

Se uită la mine, şi brusc ochii ei verzi fură foarte vii, aproape fluorescenţi.
- Ai găsit-o, spuse ea.
- Jack a găsit-o, în ocean. Înecată.
- Mă temeam că aşa va fi.

Dar se simţea ceva aproape ca o uşurare în vocea ei. De parcă s-ar fi putut întâmpla lucruri şi mai rele. De parcă cel puţin nu pierduse nici o armă şi nu adăugase nici un duşman în bătălia zilnică pentru menţinerea poziţiei în cel mai competitiv oraş al lumii.
- M-aţi angajat s-o găsesc, i-am spus. E găsită, deşi nu am nici un merit în asta - e limpede. Doar dacă nu cumva vreţi să aflu cine a înecat-o.
- Ce vrei să spui?
- Ceea ce-am spus. Poate că n-a fost accident. Sau poate că a stat cineva şi i-a supravegheat înecarea.

Îi dădusem destule motive să se înfurie pe mine şi până atunci, dar pentru prima oară fu cu adevărat furioasă.
- Ţi-am dat o sută de dolari degeaba. Nu-ţi ajunge asta? Vrei neapărat să laşi impresia că ar mai fi ceva de făcut?
- Un lucru am făcut totuşi. Am aflat că Una n-a fost singură ieri.
- Cine a fost cu ea?

Se ridică mânioasă şi începu să păşească repede încolo şi-ncoace pe covor. În timp ce păşea astfel trupul ei se refăcea la formele tinereţii şi ale vigorii. Se recrea pe sine în faţa ochilor mei.
- Omul invizibil, i-am răspuns. Partenerul meu de tenis.

N-avea de gând să-i divulge numele însă. Era ca preoteasa unui cult în a cărui limbă e interzis să se pronunţe un anume cuvânt secret. Dar spuse repede şi cu asprime:
- Dacă fiica mea a fost ucisă, vreau să ştiu cine a făcut-o. Indiferent cine ar fi. Dar dacă mă pui pe un făgaş care-mi va aduce necazuri fără să aflăm nimic, te zbor din California de sud. Să ştii că-mi stă în putere.

Ochii îi luciră, respiraţia i se acceleră şi sânii ei fermi se ridicară şi coborâră dând toate semnele unui sentiment adevărat. Îmi plăcea foarte mult în acel moment. Aşa că am plecat, şi în loc să-i aduc ei necazuri, mi-am adus mie.

Am găsit o cabină telefonică într-un magazin din Wilshire şi mi-am confirmat ceea ce ştiam, anume că numărul lui Terry Neville nu se afla în carte. Am sunat o fată pe care o cunoşteam şi care livra bârfe unui jurnalist de scandal, şi am aflat că Neville locuia în Beverly Hills, dar că îşi petrecea serile de-a latul oraşului. La această oră era, de obicei, la Roland sau Chasen, ceva mai târziu la Ciro. Am încercat la Roland pentru că era mai aproape, şi Terry Neville era acolo.

Ocupa un separeu de două persoane într-o încăpere lungă, joasă şi plină de fum, mâncând somon afumat şi bând zdravăn. De cealaltă parte a mesei stătea un tip cu faţă ascuţită, ca de terrier, care părea a fi managerul lui şi care bea lapte. Câţiva din actorii Hollywood-ului îşi petrec o bună parte din timp cu managerii lor, pentru că au interese absolut comune.

L-am evitat pe oberchelner şi am păşit drept către masa lui Neville. M-a văzut şi s-a ridicat, spunând:
- Te-am prevenit azi după-amiază. Dacă nu ieşi de aici, chem poliţia.

I-am spus liniştit:
- Într-un fel şi eu sunt poliţia. Una este moartă.

Nu mi-a răspuns şi am continuat:
- Ăsta nu-i un loc potrivit să stăm de vorbă. Dacă ai ieşi afară o clipă, ţi-aş mai spune una-alta.
- Pretinzi că eşti poliţist, lătră tipul cu faţa ascuţită,
Dar fără să ridice vocea. Unde ţi-e legitimaţia? Nu-l lua în seamă, Terry.

Terry nu răspunse nimic. Am continuat eu:
- Sunt detectiv particular. Cercetez cauzele morţii Unei Rossiter. Ieşim o clipă, domnilor?
- Urcăm în maşină, spuse Terry Neville fără ton. Haide, Ed, adăugă el pentru omul-terrier.

Maşina nu era un Crysler verde şi decapotabil, ci o limuzină Packard neagră, echipată cu şofer în uniformă. Când am intrat în parcare acesta ieşi din maşină şi deschise uşa. Era uriaş şi cu faţa marcată cu semne de rea purtare.
- Nu cred c-o să intru, am spus eu. Aud mai bine dacă stau în picioare. Totdeauna stau în picioare la concerte şi la spovedanii.
- N-o să ai ocazia să asculţi nimic, spuse Ed.

Parcarea era pustie şi se afla destul de departe de stradă, şi eu uitasem să ţin un ochi pe şofer. Acesta îmi arse una în ceafă şi un şuvoi de durere mi se înfipse în creier. Mă altoi din nou şi ochii-mi zornăiră în orbite şi trupu-mi deveni nevertebrat. Doi bărbaţi mişcându-se într-un labirint de lumini mă prinseră de subsuori şi mă târâră în maşină. Pierderea cunoştinţei e o limuzină mare neagră, cu motorul torcând repede şi cu perdele lăsate.

Deşi lasă în ceafă o durere de câteva zile, efectul unei astfel de lovituri asupra centrilor conştiinţei este unul brusc şi scurt. În două sau trei minute am revenit la vocea lui Ed care spunea:
- Nu ne place să şifonăm oamenii şi n-o să-ţi facem nimic. Dar trebuie să înveţi să înţelegi, indiferent cum te cheamă...
- Sacher-Masoch [1] - şef indian, am spus eu.
- Isteţ băiat, spuse Ed. Dar un băiat isteţ poate fi prea isteţ, spre ghinionul lui. Trebuie să înveţi să înţelegi că nu poţi da aşa târcoale plictisind oamenii, în special oameni foarte importanţi cum a fi D-l Neville, aici de faţă.

Terry Neville şedea în colţul opus al canapelei negre, arătând îngrijorat. Ed se afla la mijloc între noi. Maşina era în mişcare şi puteam vedea traiectoria luminilor peste umerii aplecaţi peste volan ai şoferului. Perdelele de la geamurile din spate erau lăsate.
- D-l Neville ar trebui să nu intre în cazurile mele, am spus. Acum a fi mai bine să-mi daţi drumul din maşina asta, altfel vă arestez pentru răpire.

Ed râse fără veselie.
- Nu pari să-ţi dai seama în ce situaţie eşti. Eşti în drum spre circa de poliţie, unde D-l Neville şi cu mine te vom acuza de tentativă de şantaj.
- D-l Neville e un băieţaş curajos, am spus eu. Având în vedere că a fost văzut părăsind casa Unei Sand nu multă vreme după ce a fost ea ucisă. A fost zărit plecând într-o mare grabă într-un decapotabil verde.
- Dumnezeule, Ed, spuse Terry Neville, mă vâri într-o chestie îngrozitoare. Nici nu ştii în ce chestie îngrozitoare mă vâri.
Vocea-i era înaltă, cu partea de sus zdrenţuită de isterie.
- Pentru Dumnezeu, nu cumva te temi de acest terchea-berchea? spuse Ed într-un hămăit de terrier.
- Ieşi de aici, Ed. Ăsta-i un lucru grav şi tu habar n-ai ce-i de făcut. Trebuie să vorbesc cu omul acesta. Ieşi afară din maşină.

Se aplecă în faţă să ridice tubul acustic pentru a se adresa şoferului, dar Ed îi puse o mână pe umăr.
- Fă cum vrei tu atunci, Terry. Eu însă sunt convins că era mai bine cum o planificasem eu, dar ai dat totul peste cap.
- Încotro mergem? am întrebat eu.

Aveam bănuieli că ne îndreptam spre Beverly Hills, unde poliţiştii ştiu cine le plăteşte salariile.

Neville spuse în tubul acustic:
- Întoarce pe o stradă laterală şi opreşte. Apoi tu plimbă-te puţin pe jos.
- Aşa e mai bine, am spus eu după ce ne-am oprit.

Terry Neville arăta speriat. Ed arăta ursuz şi îngrijorat. Fără nici un motiv serios, eu mă simţeam mulţumit de mine însumi.
- Spune, i-am zis lui Terry Neville. Ai omorât-o pe fată? Sau s-a înecat singură din întâmplare - şi-ai şters-o ca să nu fii amestecat în asta. Ori te-ai gândit cumva la o versiune mai bună?
- O să-ţi spun adevărul, promise el. N-am ucis-o eu. Nici măcar n-am ştiut că e deja moartă. Dar am fost acolo ieri după-amiază. Ne bronzam amândoi pe plută, când a apărut un avion care zbura foarte jos. Am şters-o, pentru că nu voiam să fiu văzut cu ea...
- Vrei să spui că nu vă bronzaţi doar?
- Da. Aşa e. Avionul acesta a trecut mai întâi la înălţime, apoi a întors şi a coborât foarte jos. Am crezut că se putea să fi fost recunoscut, şi poate încerca să facă fotografii ori ceva.
- Ce fel de avion era?
- Nu ştiu. Unul militar, bănuiesc. Un avion de vânătoare. Cu un singur loc şi vopsit în albastru. Nu mă pricep la avioane militare.
- Ce-a făcut Una Sand când ai plecat?
- Nu ştiu. Am înotat la ţărm, mi-am luat ceva pe mine, m-am urcat la volan şi am demarat. A rămas pe plută, presupun. Dar, cu siguranţă, nu avea nimic pe ea în clipa în care am părăsit-o eu. Ar fi un lucru îngrozitor pentru mine să fiu amestecat în treaba asta, D-le...
- Archer.
- D-le Archer. Îmi pare foarte rău că te-am rănit, ori ceva. Dacă mă pot revanşa...

Scoase un portmoneu.

Tânguiala lui insistentă mă plictisea. Până şi teancul lui de bancnote mă plictisea. Situaţia întreagă mă plictisea. I-am spus:
- N-am nici un interes să compromit strălucitoarea dumitale carieră, D-le Neville. Mi-ar plăcea să-ţi compromit cândva tărtăcuţa dumitale strălucitoare, dar şi asta mai poate aştepta. Până în clipa când voi avea un motiv să mă îndoiesc că mi-ai spus adevărul, tot ce-am vorbit rămâne sub pălăria mea. Până atunci însă vreau să văd ce are de spus medicul legist.

M-au dus înapoi la Roland, unde-mi era maşina, şi mă lăsară acolo după multe asigurări de prietenie. Le-am spus noapte bună, frecându-mi ceafa cu un gest demonstrativ. O clipă, şi alte gesturi îmi trecură prin minte.

Când am ajuns înapoi la Santa Barbara medicul legist tocmai o examina pe Una. Spuse că nu există semne de violenţă pe corpul ei, şi foarte puţină apă în plămâni şi stomac, dar asta se întâmpla la un înecat din zece.

Nu ştiusem asta până acum, de aceea i-am cerut să mi-o spună mai pe băbeşte. O făcu bucuros.

Inhalarea bruscă de apă poate duce la un spasm sever al laringelui, urmat imediat de asfixie. Un astfel de spasm laringal e şi mai posibil dacă victima e cu faţa în sus, permiţând apei să intre în fosele nazale, şi în general e facilitat de un şoc emoţional şi nervos. Era posibil să se fi întâmplat sau să nu se fi întâmplat aşa.
- La naiba, am spus eu, poate că, de fapt, nici nu e moartă.

Mi-a aruncat o privire acră.
- Acum treizeci şi şase de ore nu era.

Am socotit în timp ce mă urcam în maşină. Una nu se putuse îneca mai târziu de orele patru după-amiază ale zilei de şapte septembrie.

Era trei dimineaţa când mi-am luat o cameră la Barbara Hotel. M-am deşteptat la şapte, am luat micul dejun la restaurant şi m-am dus la căsuţa de pe plajă să vorbesc cu Jack Rossiter. Nu era încă opt când am ajuns acolo, dar Rossiter era pe plajă, într-un şezlong de pânză, privind oceanul.
- Iar dumneata? făcu el când mă văzu.
- Cred că ar trebui să-ţi ajungă cât ai văzut oceanul în ultima vreme. Cât ai fost plecat?
- Un an.

Nu părea să aibă chef de vorbă.
- Nu-mi place să plictisesc oamenii, i-am spus eu, dar meseria mă obligă totdeauna să fiu sâcâitor.
- Aşa se vede. Cu ce te ocupi, de fapt?
- Lucrez pentru soacra dumitale. Încă mai încerc să aflu ce s-a întâmplat cu fiica ei.
- Vrei să mă înfunzi?

Îşi puse palmele pe braţele şezlongului cu intenţia de-a se ridica. Pentru o clipă, falangele i se albiră. Apoi însă se relaxă.
- Ai văzut cu ochii dumitale ce s-a întâmplat, nu?
- Da. Te deranjează însă dacă te întreb la ce oră a intrat vasul în San Francisco, pe şapte septembrie?
- Nu. La patru. Patru după-amiaza.
- Bănuiesc că asta se poate verifica.

Nu răspunse. Un ziar zăcea pe nisip lângă fotoliu şi se aplecă puţin şi mi-l înmână. Era ediţia de seară a unui ziar din San Francisco din ziua de şapte.
- Deschide la pagina patru, mai spuse.

Am deschis la pagina în cauză şi am găsit un articol care descria sosirea navei USS Guam la Golden Gate, la ora patru după-amiaza. Un contingent de voluntare în uniformă îi întâmpinase pe eroi şi o fanfară intonase California, iată-mă pe ţărmurile tale.
- Dacă vrei s-o vezi pe D-na Dreen, e înăuntru, spuse Jack Rossiter. Dar mie mi se pare că acreditarea dumitale s-a încheiat.
- Mulţumesc, am spus.
- Şi dacă nu ne mai vedem, adio.
- Pleci undeva?
- Un prieten vine să mă ia în câteva minute. Zburăm la Alameda să rezolvăm demobilizarea. Am avut doar o permisie de patruzeci şi opt de ore şi trebuie să fiu mâine aici pentru anchetă. Şi înmormântare.

Vocea îi era grea. Toată personalitatea i se îngreunase peste noapte. Cu o seară înainte firea lui fusese larg deschisă. Acum era închisă şi invulnerabilă.
- Adio, i-am spus şi mi-am croit drum prin nisipul mătăsos spre casă. Pe parcurs mi-a venit o idee şi am grăbit pasul.

Când am bătut, D-na Dreen veni la uşă ţinând o ceaşcă de cafea, nu prea sigură de sine. Purta o rochie grea de lână cu un şnur de mătase în jurul mijlocului şi o bonetă de mătase pe cap. Ochii-i erau împăienjeniţi.
- Bună, spuse ea. M-am întors totuşi astă noapte. Oricum, n-aş fi putut lucra astăzi. Şi am considerat că Jack nu trebuie lăsat singur.
- Mi s-a părut că e stăpân pe sine.
- Îmi pare bine că ţi-a lăsat impresia asta. Intri?

Am păşit înăuntru.
- Noaptea trecută spuneai că vrei să afli cine a ucis-o pe Una, indiferent cine ar fi acesta.
- Adică?
- Nu ţi-ai schimbat părerea?
- Nu, de ce? Ai aflat ceva?
- Nu chiar. Mi-a venit o idee, atâta tot.
- Legistul crede că a fost un accident. Am vorbit cu el la telefon azi dimineaţă.

Sorbea din cafeaua neagră. Mâna îi vibra continuu, ca o frunză în vânt.
- Poate că are dreptate, am spus eu. Poate că nu are.

Afară se auzi zgomotul unei maşini şi m-am apropiat de fereastră să arunc o privire. O camionetă oprise pe plajă, iar un ofiţer de aviaţie marină coborî şi se îndreptă spre Jack Rossiter. Rossiter se ridicase şi acum îşi strângeau mâinile.
- Sunteţi bună să-l strigaţi pe Jack, D-nă Dreen, şi să-i spuneţi să vină înăuntru un minut?
- Dacă ţii.

Se duse la uşă şi-l chemă. Rossiter veni în faţa uşii şi spuse puţin nerăbdător:
- Ce e?
- Intră, i-am spus. Şi spune-mi la ce oră ai părăsit nava alaltăieri.
- Să vedem. Am intrat în port la patru...
- Nu, n-ai intrat la patru. Nava a intrat, nu însă şi tu. Aşa-i?
- Nu înţeleg ce vrei să spui.
- Înţelegi foarte bine. E atât de simplu, că n-ai avea cum să duci pe nimeni de nas măcar un minut, dacă ştie câte ceva despre port-avioane. Ai decolat cu avionul de pe punte cu câteva ore înainte ca vasul să intre în port. Convingerea mea e că înainte de-a părăsi vasul ai lăsat unui coleg să expedieze telegrama aceea. Ai zburat până aici, ţi-ai văzut nevasta care tocmai făcea dragoste cu altcineva, ai aterizat pe plajă - şi ai înecat-o.
- Eşti nebun!

După un moment spuse, mai puţin violent:
- Recunosc că am decolat de pe vas. Ai fi putut afla asta foarte uşor, oricum. Câteva ore am făcut ture, să-mi completez orele de zbor...
- Încotro ai zburat?
- De-a lungul coastei. N-am ajuns până aici. Am aterizat la Alameda la cinci jumătate, şi o pot dovedi.
- Cine-i acest prieten al tău?

Am arătat prin uşa deschisă spre celălalt ofiţer, care rămăsese pe plajă privind spre larg.
- Locotenentul Harris. Voi zbura cu el înapoi la Alameda. Te previn, să nu faci vreo acuzaţie ridicolă în prezenţa lui, c-o să mi-o plăteşti.
- Vreau să-i pun o întrebare, am spus. Ce fel de avion pilotai?
- Un FM-3.

Am ieşit afară din casă şi am coborât panta spre locotenentul Harris. Acesta se întoarse spre mine şi i-am văzut aripile brodate pe bluză.
- Bună dimineaţa, locotenente, i-am spus. Ai avut ocazia să zbori nu glumă, bănuiesc?
- Treizeci şi două de luni. De ce?
- Vreau să lămuresc un pariu. Poate un avion să aterizeze pe plaja asta şi apoi să decoleze?
- Cred că un Piper Cub ar putea. Eu aş încerca, în ce mă priveşte. Rezolvă asta pariul?
- Mă gândeam la un avion de vânătoare. Un FM-3.
- Un FM-3 nu, spuse el. Imposibil. Ar putea ateriza el cumva, dar să mai decoleze e exclus. Nu-i destul loc, şi suprafaţa nu e bună. Întreabă-l pe Jack, o să-ţi spună acelaşi lucru.

M-am întors la căsuţă şi i-am spus lui Jack:
- M-am înşelat. Îmi cer scuze. Aşa cum ai spus, cred că am încurcat cu totul iţele acestui caz.
- La revedere, Millicent, spuse Jack şi o sărută pe obraz. Dacă nu mă întorc la noapte, voi fi înapoi dimineaţă la prima oră. Nu te lăsa copleşită.
- Nici tu, Jack.

El plecă fără să-mi mai arunce o privire. Cazul se termina deci aşa cum începuse, eu şi D-na Dreen singuri într-o încăpere, întrebându-ne ce i s-a putut întâmpla fiicei ei.
- Nu trebuia să-i spui toate astea, zise ea. A avut şi aşa destule de suferit.

Mintea îmi lucra foarte repede. Mă întrebam dacă asta va produce până la urmă ceva.
- Cred că locotenentul Harris ştie ce spune. După părerea lui, un avion de vânătoare nu poate ateriza şi decola de pe o plajă ca asta. Nu există nici un teren prin apropiere pe care să fi putut ateriza fără a fi fost văzut. Deci n-a aterizat. În acelaşi timp eu mai sunt convins că a fost aici. Orice tânăr pilot care ar zbura de-a lungul coastei, atât de aproape de casa în care se află nevasta lui - ei bine, ar coborî cât mai jos şi ar saluta-o prin înclinarea aripilor, nu-i aşa? Terry Neville a văzut avionul coborând.
- Terry Neville?
- Am vorbit cu el noaptea trecută. A fost cu Una înainte ca ea să moară. Erau amândoi în larg pe plută când a apărut avionul lui Jack. Jack i-a văzut, a văzut şi ce făceau. L-au văzut şi ei. Terry Neville a şters-o. Ce-a urmat?
- Inventezi toate acestea, spuse D-na Dreen, dar ochii ei verzi nu se dezlipeau de pe chipul meu
- Inventez, desigur. N-am fost la faţa locului. După ce Terry Neville a şters-o n-au mai rămas aici decât Una şi Jack în avionul lui rotindu-se deasupra ei. Încerc să-mi lămuresc de ce a murit Una. Trebuie să-mi imaginez. Dar cred că ea a murit de spaimă. Cred că Jack a coborât asupra ei în picaj şi a forţat-o să se arunce în apă. Cred că a continuat să coboare în picaj o dată şi încă o dată, până când n-a mai văzut-o. Apoi s-a întors la Alameda şi şi-a marcat timpul de zbor.
- Fantezii, spuse ea. Şi foarte urâte. Nu cred o boabă.
- Ar trebui să credeţi. Aţi primit telegrama aceea, nu-i aşa?
- Nu ştiu despre ce vorbeşti.
- Jack i-a expediat Unei o telegramă de la Pearl Harbour, anunţând-o de ziua sosirii lui aici. Una i-a spus Hildei Karp. Hilda Karp mi-a spus mie. E ciudat că dumneavoastră n-aţi pomenit nimic despre ea.
- N-am ştiut nimic, spuse Millicent Dreen.

Ochii-i erau inexpresivi.

Am continuat, fără să acord nici o atenţie tăgăduirilor ei:
- Părerea mea este că telegrama nu menţiona doar că vasul lui Jack soseşte pe data de şapte, dar şi că el va zbura deasupra casei de pe plajă în după-amiaza aceea. Din fericire, nu trebuie să mă bazez doar pe presupuneri. Telegrama trebuie să fie în registrul de la Western Union, şi poliţia va putea s-o cerceteze. Mă întorc în oraş chiar acum.
- Stai, spuse ea. Nu te duce la poliţie. N-ai face altceva decât să-l bagi pe Jack la necaz. Am distrus telegrama ca să-l apăr, dar o să-ţi spun ce conţinea. Ai ghicit corect. Spunea că va trece în zbor pe aici în ziua de şapte.
- Când ai distrus-o?
- Ieri, înainte de-a veni la dumneata. Mi-a fost teamă că-l va implica pe Jack.
- De ce-ai venit, de fapt, la mine, dacă voiai să-l protejezi pe Jack? Se pare că ştiai ce se întâmplase.
- Nu eram sigură. Nu ştiam ce i se întâmplase, şi până în clipa când am aflat n-am ştiut ce să fac.
- Nici acum nu eşti sigură, am spus eu. Dar eu încep să fiu. Căci un lucru e limpede: Una n-a primit niciodată telegrama aceea, cel puţin nu aşa cum a fost trimisă. Căci altfel n-ar fi făcut ceea ce făcea în după-amiaza în care soţul ei urma să treacă în zbor s-o salute. Să-i dea onorul. Aţi schimbat datele, probabil? Aşa încât Una îl aştepta pe Jack o zi mai târziu? Apoi aţi aranjat să fiţi la Hollywood pe şapte, astfel ca Una să-şi poată petrece o ultimă după-amiază cu Terry Neville.
- Poate.

Faţa ei înviase total, sub control, dar plină de o energie periculoasă, ca o cobră care ascultă muzică.
- Poate că-l doreaţi pe Jack numai pentru dumneavoastră, am spus. Poate aveaţi alt motiv, nu ştiu. Cred că şi un psihanalist ar avea de lucru nu glumă căutând motivaţiile, D-nă Dreen, iar eu nu sunt psihanalist. Tot ce ştiu e că aţi precipitat o crimă. Planul dumneavoastră a funcţionat mai bine decât v-aţi aşteptat.
- A fost o moarte accidentală, spuse ea răguşit. Dacă te duci la poliţie, te vei face doar de râs şi-i faci necazuri lui Jack.
- Nu vă este indiferent Jack, nu-i aşa?
- De ce mi-ar fi? spuse ea. A fost al meu înainte de-a o fi văzut măcar pe Una. Ea e cea care mi l-a furat.
- Şi acum credeţi că l-aţi recâştigat?

M-am ridicat să plec.
- Sper spre binele dumneavoastră că nu va ghici singur ceea ce tocmai am ghicit eu.
- Crezi c-o să-şi dea seama?

Spaima bruscă îi urâţi faţa.
Nu i-am mai răspuns.


Nota 1: Leopold von Sacher Masoch, austriac, primul care descrie satisfacţiile pe care le obţinea supunându-se bătăii.