De câte ori mergeam pe munte, el o lua, ca un țap, înainte. Vara trecută încă nu ajunsesem pe vârf, dar el era, deja, întors la mașină. L-am găsit mâncându-ne șnițelele. Vara asta, i-am făcut figura. A vrut să urcăm, în doi, un traseu nemarcat. Ca de obicei, a luat-o, înainte. Ultima oară l-am zărit sub o stâncă. I-am strigat că-l las singur și mă întorc, cu mașina, la Nucondo. Așa am făcut. Nu mai știu ce s-a întâmplat cu el. Puțin îmi pasă, șnițelele lui și sticla de pălincă au rămas la mine.
Corina Nina
Stătea așezat în fotoliul avionului și se juca cu verigheta. Și-o învârtea cu ușurință pe deget, slăbise mult în ultima perioadă. O scoase și își trecu degetele peste gravura de la interior. Ana & Mihai 1993. Atunci ar fi jurat că nu o va minți niciodată. Băgă verigheta în buzunarul interior al sacoului. Pe inelarul bronzat îi rămase o urmă albă, ca un tatuaj. Fusese la mare, cu copiii. Cea mică învățase să umble pe plajă. Ieși grăbit din avion și își deschise telefonul. Irina, îmi pare rău, nu ne mai putem vedea.
Fabiola Stoi
Întârzierea nașterii mele i-a îngrijorat pe toți. I-au tăiat pântecele mamei de frică să nu mor înăuntru și ea odată cu mine. Când m-au tras afară, toți au crezut că între degetele de la mâini aveam placentă, că încercasem să rămân agățat de primul meu culcuș. Nu s-a gândit nimeni că bucățelele albe pe care mi le-au smuls din pumni erau pielița fină dintre degete, darul cu care venisem pe lume. Am învățat să merg ca toți copiii, dar tot cel mai rapid înotător sunt și nu mi-a doborât nimeni recordul de scufundare.
