Fusesem pe la Obor, să mănânc niște mici. Consătenii mei mi-au zis că, dacă ajung vreodată prin capitală, neapărat trebuie să trec pe acolo. De la gară, am mers cu taxiul, ca boierii, până la piață. La întoarcere, mi-au rămas bani doar pentru trenul ăla care merge pe sub pământ. Cobor în prima stație și urc în primul tren. Înăuntru, toți eram ca sardelele-n conservă. Să fi mers vreo jumătate de ceas, când am coborât, buluc. Mă uit în sus și văd Timpuri Noi. Nedumerit, îmi zic în barbă, să vezi c-am călătorit în timp.
Adina Drag
Beznă. Trece pe lângă fosta benzinărie de cartier. Pe trotuar, la un metru de el, stă zgribulit un suflet subțire și transparent, care suspină și se vaită. Am trăit mereu în lumea lui mâine, iar lui mâine nu i-a păsat că eu nu trăiesc. Ajută-mă, frate, dă-mi din lumina ta. Chiar atunci, alte câteva suflete stinse trec speriate pe lângă ei. Dumnezeu le lasă impresia că se tot apropie, iar apropierea Lui le dă lumea peste cap, căci în capul lor, Dumnezeu nu făcea parte din lume. Jale. Traversează.
Aurelian Țolescu
Da, vremuri noi, apucături noi, consecințe proaste. Copiii nu mai știu să facă socoteli decât cu mobilul, să scrie compuneri doar cu AI-ul, să absolve o facultate știind și numele Universității, să termine Electronica cunoscând simbolul tranzitorului. Totul e IT, Mecatronică și Robotică, evoluție tehnologică. Din păcate, am involuat din punct de vedere intelectual, social și afectiv. Timpurile astea, ne aruncă departe înapoi, până când vom reînvăța dorința de cunoaștere, bunătatea și bunul simț.
