O dureau ochii. Dar nu de la vânătăi. Ci de la cât a plâns mut în toți acești 15 ani ai ei. Nu-și mai auzea nici pașii goi când fugea desculță pe cimentul rece. Aproape înghețat. Ar fi strigat de bucurie, de ură, de frică. Dar o dureau buzele. Vineții, uscate și crăpate. Era atât de rece șina încât simțea că îi ard tălpile. Iar lumina din față era din ce în ce mai mare. Îi simțea căldura tăcută. Și nu o mai dureau nici tălpile, nici buzele, nici ochii cei goi. I-a tresărit deodată inima. Între șine, peronul doi.
Răzvan Drăgoi
Trecutul era nou pentru mine. Ei numeau asta amnezie. Aveam un nume care nu-mi aparținea. Nu mă cunoștea nimeni și, cel mai puțin, eu. Ciudat era că vorbeam o limbă pe care ei o înțelegeau, in vreme ce a lor îmi suna familiar. O puteam înțelege, întrucâtva, fără s-o pot vorbi. Noaptea aveam coșmaruri despre război. Iar ei înțelegeau că războiul care abia se terminase era de vină pentru starea mea. Ciudat a fost când și-au dat seama că, de la războiul meu, trecuseră vreo 450 de ani. Afară, soare.
Siranuș Hakobian
Vă rog să scrieți în declarație cum ați molestat minorul, spuse polițistul nervos, iar bătrânul îi mai povesti o dată: copilul plângea speriat când se văzuse singur, că mama intrase să-și ia țigări, iar eu l-am luat în brațe. Polițistul era foarte nervos: l-ați atins? Da, răspunse bătrânul, l-am mângâiat pe cap, că am fost învățător și știu cum se liniștește un copil. Și mai nervos, polițistul urlă: dom'le, dumneata ești recidivist și ai atins și alți copii. Nu înțeleg, șopti bătrânul, eu am vrut să nu mai plângă.
