Iubirea e motiv de suferință. Din timpuri îmbătrânite sentimentul ăsta beligerant a fost mereu prezent. Uitați-vă la Dumnezeu ce mult și-a iubit singularitatea și puterea încât l-a izgonit pe Cel Neiubit, apoi și-a justificat jertfa propriului Fiu de dragul Omului, ca în final să dispară. Nimeni nu a mai auzit de iubirea lui de ani buni. Peste tot numai durere și mizerie. Iar fericirea e o tânjire după a avea, nu a simți. Sunt convins că pe mormântul meu vor crește mărăcini. O lumânare sfârșită.
Carmen-Ecaterina Ciobâcă
Nu mă putea înghiți de când intrasem la Pedagogic. Ea picase la mate. S-a măritat cu milițianul și s-a făcut vânzătoare la alimentară. Când am cerut, cu burta la gură, câteva felii de salam, mi-a zis că doar țăranii pot lua. Intelectualii să-și cumpere din oraș, pe cartelă. Avea părul făcut permanent și unghii lungi, roșii. La zile mari, rudele primeau pe sub tejghea cafea și portocale. După '90, a adulmecat vântul schimbării. Când ajunge prin sat, nici nu se uită la o amărâtă de învățătoare. E doamna senator.
Carmen Tot
Când glonțul ieși din țeava pistolului, călăreții și căruțele încărcate țâșniră pe tărâmul făgăduinței. Nimeni nu își amintea nimic din trecut: tații scuipându-și tusea cu praful negru al cărbunilor din plămânii înmuiați de alcool, latrina comună de la capătul străzii la care ne înghesuiam, înjurându-ne de mamă, Irlanda cea cu ochii verzi, dar goală la pungă, ochii învinețiți mai iute decât apucau să se vindece, vaporul plin de șobolani, pesmeții râncezi. Am înfipt steagul în pământ. Al meu e. Cât văd cu ochii.
