Părea ficior de treabă, avea spatele paralelipipedic cu baza mare-n sus, dar când o-nceput cu pretențiile, o-nceput să mă-nerveze. Că ui ce fain plouă, hai să alergăm prin ploaie, ca doi copii și să dansăm, să ți se lipească cămașa de sâni, chestii, da' i-am spus clar că nu se poate, că mi se duc sprâncenele la vale și au fost o căruță de bani. Apoi cică să-l scarpin puțin pe spate sud-vest, nu acolo puțin mai jos și mai în față, Ioji drago, nu pot, că-mi stric unghiile. Sfinte, ce oameni nașpa.
Titela Durnea
Tu ce crezi, dacă am pene pe spate, înseamnă că sunt naivă? Că mie asta îmi zice lumea de când mă știu. Și mă știu de ceva vreme. Hai să-ți destăinui ceva ce-am descoperit de curând. Dacă te uiți mai atent, din profil, parcă nu-s pene. Sunt niște trepte. Urci sau cobori, după cum bate timpul. Sau oamenii. Și dac-ar fi pene, ce? Nu cred că-s de găină, după formă. Par a fi de pasăre măiastră. Aia de cântă de parcă citește-n inima omului. Ești frumos, să știi. Uf. S-a făcut târziu, e timpul să urc.
Oana Brumă
A-nceput totul în garsoniera închiriată de la etajul 5 din Timpuri Noi. M-a invitat la un pește și am mers. Uram și-atunci peștele, dar îmi plăcea el. Mă îngrozeau și câinii vagabonzi care roiau mereu în jurul dubioasei fabrici de medicamente pe lângă care trebuia să trec dinspre metrou. Pesemne că eram îndrăgostită lulea. De nici nu-mi aminteam niciodată codul ăla nenorocit de la interfon. Nu știu el. Mi-a mai gătit și paste, mi-a mai turnat și câte un Rosé și iată-ne aici, 12 ani și 3 copii mai târziu.
