Și totuși nu am iubit niciodată așa cum m-am urât lângă tine. Tăiam din suflet bucăți mici cu care te hrăneam pe ascuns, ca pe un demon mititel de care nu te poți dezlega. Cu fiecare zi eram mai puțin eu și mai mult tu și mă iubeam pe deplin, însă îmi lipseam aproape cu totul. Sufeream lângă tine cu decentă și deznădăjduită uitare, smulgând, pană cu pană, aripi invizibile. Și mi-am privit apoi sufletul ca pe o carte plină de praf. L-am scos încet, cu străină mirare și l-am donat unei biblioteci.
Florina Hegedüs
Când tata s-a întors din Moscova a fost mândru de mine. Dădusem gata Donul liniștit - Mihail Solohov. Mă integram în lupta de clasă. Aveam 13 ani. Vecina, doamna X, o rămășiță aristocrată, subțirică, amabilă și cu mult bun simț, rudă apropiată a lui Radu Lupu, a rugat-o pe mama să mă lase cu ea la bibliotecă. Așa deșteaptă cum mă credeam, acolo am primit cea mai dură palmă. De la rafturi, de la lumea întreagă. Ce să zic, din citiți, citiți, citiți m-a trântit în aveți grijă ce citiți și așa am pornit lupta acasă.
Daniela Toader
Iorgu își aprinde pipa și deschide fereastra. Camera asta mică și întunecată, plină de cărți, este odaia lui preferată. De când a moștenit casa, în odaia asta se refugiază când ceva scârțâie. Că-i Mia, nevastă-sa, nervoasă sau Stela, nepoata pusă pe șotii. Azi Iorgu e mai obosit decât în alte zile. O fi vremea de vină. Mai trage o pipă și închide ochii. Camera asta mică și întunecată, plină de cărți, a fost odaia lui preferată. Printre vise, demoni și cărți, așa-i plăcea lui Iorgu să spuie.
