Enescu în Germania

Între Enescu şi români există o relaţie în urma căreia poporul român încearcă să recupereze într-un demers asimptotic. Din fericire, această dimensiune provocatoare a moştenirii spirituale enesciene este atinsă uneori de tineri excepţionali, furnizând spiritualităţii noastre motive de optimism pentru viitor.

În primăvara acestui an, CD-ul intitulat The Three Piano Suites - George Enescu editat de casa de discuri AVIE din Germania şi care o are ca protagonistă pe pianista Luiza Borac a câştigat premiul BBC Music Magazine la categoria muzică instrumentală. Doar ascultând muzica acestui album se poate înţelege cât de preţios este acest premiu, cât de înalt este nivelul la care industria discografică a zilelor noastre a adus rigorile artistice şi tehnice.
Cu un tuşeu care are pe alocuri ceva din plutirea ireală a lui Dinu Lipatti, Luiza Borac reuşeşte să parcurgă lumea ideilor enesciene cu naturaleţe, făcând muzica să încânte şi să cucerească ascultătorul de la prima până la ultima notă. Dacă am apreciat forma grafică şi mai ales conţinutul de mare rafinament şi eficienţă a informaţiei cu care editorii au înnobilat acest produs discografic, evidenţiind utilitatea comentariului pe care Luiza Borac îl face în booklet faţă de viziunea proprie asupra celor trei suite, acum iată că prestigiosul premiu primit aduce un nou elogiu întregului.

Cu un sunet care prin dozajul savant crează o reconfortantă punte timbrală între performanţele tehnicii de ultimă oră şi sunetul cald oferit de captarea analogică - înregistrările desfăşurându-se pe parcursul unei singure săptămâni din martie 2003 - acest album constituie o pledoarie şi în acelaşi timp un omagiu aduse celor trei opusuri enesciene. Traversând perioade atât de diferite care la un loc crează o convingătoare şi rotundă imagine a creaţiei pentru pian enesciene, loc de întâlnire şi de pornire a atâtor idei pe care doar în parte George Enescu a avut timpul de a le dezvolta, Luiza Borac reuşeşte să facă istorie cu viziunea ei asupra celor trei suite. Plină de romantism şi acurateţe, această viziune depăşeşte cadrul altminteri atât de greu de depăşit al muzicii propriu zise, intrând în zona fragilă a sonorităţilor sugerate de vocile partiturii. Fiind pe rând orgă, clavecin, flaut, întreaga orchestră sau sunetele naturii, pianul Luizei Borac universalizează muzica lui George Enescu.
Senzaţia cu care rămâi după ascultarea de la un cap la altul fără nici un fel de efort a întregului album este mai mult una senzorială. Sonorităţile limpezi şi totuşi purtătoare ale unui echivoc care poate fi sau nu asimilat unui dor absolut, sunt create şi conduse de Luiza Borac asemenea apelor când calme, când imprevizibile, năvalnice sau jucăuşe, ale unui râu, curgere a unei vieţi interioare care poate fi a oricui şi a fiecăruia.