Mi-e greață. Monitoarele licăresc în beznă. Luminițe verzi, galbene și roșii. În brațe îmi intră fire, tuburi, perfuzii. Mă doare în gât. Din când în când, acel țiuit cheamă asistenta. Cer apă. N-ai voie, îmi șoptește. Te rog, simt că mor. Nu mori, te afli în cel mai sigur loc. Se întoarce cu o seringă și simt jetul rece pe buze. E mai bine? Infinit, da. Încerc să mă mișc și arsura îmi amintește. La piciorul patului punga colectează tot ce însemn eu aici. Un om ce trebuie să treacă peste noapte.
Gabriel Rusu
Sună ceasul. Mă trezesc. Îmi spăl fața, apoi beau cafeaua în grabă. După, mă îmbrac și fug la job. Totul este contratimp. În stația de autobuz sunt eu și încă vreo zece persoane, toți cu același gând. Am plătit chiria, întreținerea, curentul. Ah, am uitat de telefon, trebuie să mă descurc. Cât mai e până la salariu? 22 de zile, plus minus câteva ore. Haștag rezist cumva, dar joi, fie ce o fi, rup de la gură și pun un bilet la loto. Poate mă scot. Că veni vorba, ce mănânc azi? Ce vreau. Sunt un om liber.
Fabiola Stoi
E așa frig, că iese abur la fiecare respirație. Saloanele aproape golite de mobilă au un ecou sinistru, de cavou. De aia vorbește în șoaptă cu personalul. Măcar ei se încălzesc noaptea, în căsuțele lor meschine, cu familiile lor gălăgioase. Își strânse haina pe el și admiră prin geam arteziana și parcul. Crescu inima în el de mulțumire. Din castelul lui nu pleacă, să le fie clar nenorociților. Dimineața majordomul l-a găsit înfofolit în haina de blană, prăbușit lângă fereastră, cu ochii fixând tavanul cu inserții.
