Dacă școala nu era gratuită cum mă adaptam eu la viața de adult? Așa, m-am prins repede. Aici dirigintele e boss. Recreația, take 5. Gustare, snack. Prânz, lunch break. Colegii mei, my team. Nu vorbim, facem brainstorming. Deadlines, nu examene. Ședințe, doar că fără părinți. Știi ce zic. Tabăra e teambuilding. Iar căminul e residence. Ne-am luat toți apartamente aici. Se vede frumos când ninge și acoperă șantierul din față. Sunt un norocos. În 30 de ani acești 30 de metri pătrați vor fi ai mei.
Siranuș Hakobian
Nu era alta mai pricepută decât ea în breaslă: furase, mințise și înșelase pe toată lumea. În urmă lăsase doar lacrimi și blesteme, dar nu-i păsa, atâta timp cât îi creștea averea. Când i-a venit vremea să nască, s-a rugat în chinurile facerii să fie sănătos copilul. Însă blestemele o loviră acolo unde o durea și copilul a venit pe lume diform și sărac cu duhul. De ce trebuie să-mi plătească un nevinovat datoriile? se întreba femeia din închisoarea ei de deznădejde, cu speranța absurdă a unui termen de prescriere.
Alexandra Buhudini
Am pășit în Giulești, cu inima pe-afară, sub forma unei mingi de fotbal. Îl țineam strâns de mână, iar respirația se împletea vișiniu, pe după tobele suporterilor. Gazonul? O cușcă acoperită de urale. După 90 de minute ieșeau idolii mei, cu pedeapsa ispășită, dar crampoanele promiteau mai mult balet pe gazon. Tataie, de ce sărută balonul de șah, după ce înscriu? Pentru că e de datoria lor. De fapt, în minge sunt inimile noastre, iar ei le sărută pentru că aripile crampoanelor lor sunt vișinii, ca sângele nostru.
