Tăticu a început să hăpăie din mâncare, așa fierbinte cum era, și m-a pufnit râsul. A început și sora mea. Râdea de-i sticleau ochii ca niște stele. Am răbufnit și eu de mi-au dat lacrimile. Mamițica s-a enervat și ne-a trimis, ca pedeapsă, în odaia ailaltă, fluturând o palmă prin aer, ceea ce ne-a stârnit și mai tare râsul. Însă acolo era frig, nu se făcea focul așa că, în scurt timp, ne-a trecut râsul. Am revenit și i-am promis mamițichii că nu mai râdem și că spălăm noi vasele. Mare pedeapsă pentru noi mâncatul.
Ana Maria Dobre-Nir
L-au cărat din oraș, în oraș, într-o cușcă mobilă. Și el, după cum iți închipui, urla. Ziua îl torturau în văzul tuturor, dar noaptea îl lăsau în pace, pentru că le era frică c-ar putea muri și atunci n-ar mai fi avut după ce să-și scoată banii. Într-o zi, a făcut el ce-a făcut, și-a scăpat. Toți s-au speriat, adevăr îți spun. El e cel ce i-a blestemat. Eu așa cred. Altfel, nu-mi explic prăpădul ăsta. Într-un fel, el este ultimul discipol. Sau poate primul, după câte datorii a strâns în lumea lui. Dacă mă înțelegi.
Andra Toropoc
Când tinerețea le zâmbea sfioasă, își bătuseră joc, o îmbătaseră cu promisiuni și-și permutaseră prin timpuri și oameni idealurile și amorurile. Ea le dădea răgaz încât ei au început să simtă iar puseuri adolescentine. Au creat un bairam anual în care se claustrau de bunăvoie ca să uite scadența ce le făcea semn. O fentau pe ringul de dans, o amețeau bahic, se iubeau și visau un ultim tren spre niciunde. Dar sfioasa de-odinioară deja îi juca la barbut, avea zaruri măsluite pe care scrisese mic allegro ma non troppo.
