Am niște emoții grozave. Nici în liceu nu îmi tremurau așa picioarele la tablă. E prima mea sesiune și vreau din suflet să o trec cu succes. Mai verific o dată nodul cravatei și încerc să-l centrez pe linia nasturilor. Picioarele-mi sunt de gumă, iar peste ochi am o panglică de ceață. O să-mi treacă, îmi spun cu curaj. Mai sunt 15 minute. Scot biletele și le pun pe masă. Citesc primul bilet. Nu-i greu de răspuns. Îl așez înapoi în teanc și îi fac semn fetei din ușă că primul student poate intra.
Ana Maria Dobre-Nir
Începea de cum închideam ochii. Culorile erau mai puternice. Ei mi-au spus adevărul că, de fapt, prin electrozi reușeau să-mi producă toate senzațiile acelea. Trebuie să recunosc că nu-mi mai păsa. Nici de faptul că, în realitate, totul era parte dintr-un șir lung de testări. Poate devenisem dependentă. Poate creierul meu se obișnuise cu nivelul ăla de serotonină. Într-o zi, unul dintre medici m-a anunțat că sesiunile vor deveni lungi. Adică mă vor trezi după aproape o săptămână. Nu mi s-a părut riscant, dar era.
Elena Fermuș
Țârr, telefonul. Alo, hauduiudu? Mă ucide el pe mine cu sunatul ăsta întruna. Darling, dar ți-am spus, învăț, n-am timp. Vorbim după sesiune. Acum mă concentrez. Sunt un fel de studentă la litere. Învăț și eu alfabetul, na. Trebuie să știu un cuvânt la fiecare literă și gata, promovez. Hai că pot, nu e greu. A de la avion. B de la iubi. D de la dă-i Doamne. M de la mireasă. P de la Paris, nu Pitești. T de la. Mă uit pe fereastră să-mi vină inspirația. T de la taxi. U de la umbră. X de la. O necunoscută. La braț cu iubi. O fi mă-sa?
