Umbla încruntată Anuța de când o fo musai să tacă o întâie oară. Un urlet hâtru creștea-n lăuntrul ei ca un vierme în pământul reavăn și nu era chip să-l ție înăuntru. Degeaba tăt suduia să nu-l mai bage-n samă, că dânsul se înfuria și se lăbărța spre înafară, strivindu-i durerea de nasturii ce strângeau toată tăcerea sub pieptar. Când luna scoborî a noua oară pe dealul din spatele casei, Anuța o zis gata, se sui în pod și prinse a dășcheia țoala în care era învelit toporul rămas de la bărba-su.
Cristian Palade
Tună. Fulgeră. Norii se scurg șuvoaie. Râu-nvolburat rade tot în calea sa: copaci uscați, podețe și chiar și câte-o casă veche. Lume-i speriată și familii întregi, cu strictul necesar în desagi, fug înspre oraș. Unii vor sta pe la rude, alții prin adăposturi sau pe sub poduri. Cei rămași se roagă la Bunuțu' să oprească potopul. Câțiva copii, rupți parcă de realitate, râd și se stropesc într-o baltă plină de noroi. Undeva sus, dincolo de nori, Ilie e de negăsit; doarme neîntors, de câteva zile, cu haina descheiată.
Oana Jindiceanu
Singurătățile noastre se întâlnesc pe ascuns, acolo unde merg ele ca să fie singure: la film, la teatru, la cafea pe o bancă în parc sau, pur și simplu, aiurea pe străzi. Singurătățile noastre sunt prietene bune. Își vorbesc când noi nu ne vorbim și știu sigur că vorbesc despre noi. Îmi tremură inima într-un fel ciudat, iar o dată, le-am și prins. Spuneau că nu pot lăsa lucrurile neîncheiate, cum îți lași tu mereu gulerul. Trebuie să le încheie cumva, pentru că au obosit să umble, așa, șleampete.
