Walsall

În 1992, pe când eram la Oxford, am aflat de existența unei biserici ortodoxe, unde să ne fi putut ruga, eu și alți câțiva români ajunși cu burse în acel loc de învățătură. Sfânta Treime și Buna Vestire erau hramurile lăcașului de cult de plan octogonal aflat chiar în apropierea casei colegiului St. Edmund Hall, pe Crick Road, unde aveam o cămăruță, la demisol. A fost primul meu contact cu o comunitate ortodoxă bazată nu pe proximitatea locuirii, ca acasă, între oameni de aceeași limbă și etnie, ci, dimpotrivă, pe diferență: mulți erau străini, emigranți definitiv sau doar la studii, ca noi; majoritatea greci și ruși (documentându-mă, am văzut că rușii au acum o biserică a lor). Se slujea în engleză, dar erau și intervenții în greacă și rusă. Pravoslavnicii ieșeau în evidență prin bărbile lor lungi și prin rubașcă, lucru care îmi amintea de Tulcea, locul de baștină, unde lipovenii se îmbracă așa duminicile și merg la bisericile lor speciale.

Aici, în bisericuța modernistă placată cu cărămidă gălbuie, l-am cunoscut și pe P.S. episcopul (ulterior mitropolitul) Kallistos Ware de Diokleia în Frigia, sub ascultarea Patriarhiei Ecumenice (wikipedia.org/Kallistos_Ware) și profesor la Oxford University. Teolog de clasă înaltă, venit din biserica anglicană la ortodoxie, era, de asemenea, un om hâtru. O dovadă în acest sens este predica unei duminici, când ne povestea de întâlnirea mai multor înalte fețe bisericești din felurime de țări ortodoxe. Nu știu cum am încăput atâția oameni solizi în micul nostru altar, se tânguia, subțire, episcopul locului... Dar am și un citat al său, ce se potrivește pentru textul de față: "The isolated individual is not a real person. A real person is one who lives in and for others. And the more personal relationships we form with others, the more we truly realize ourselves as persons. It has even been said that there can be no true person unless there are two, entering into communication with one another." (azquotes.com/Kallistos_Ware).

Al doilea contact cu o eclesia trans-teritorială am avut-o ajungând în SUA, la Cincinnati, în 1993. Când am ajuns, în septembrie, am aflat de la puținii studenți români aflați la universitate dinaintea mea, că biserica românească fusese... vândută (lăcașul de cult) de către comitetul parohial, care și dispăruse cu banii. Așa că am mers la o biserică grecească, unde am cunoscut comunitatea greacă și cipriotă locală, în care eram pui de cuc.

Acasă întors, am găsit ceva asemănător în comunitatea de la biserica, apoi mănăstirea Stavropoleos, din București: o comunitate adunată în jurul unui program etic și estetic de părintele Iustin Marchiș. Fără legături de proximitate geografică neapărat, ci agregați ca pilitura de fier, magnetic, de un preot magnetic, artiști de toate felurile, intelectuali îmbisericiți și simpli credincioși veneau din tot orașul spre a asculta muzică monodică a corului din micuța podoabă a centrului capitalei.

Domnul Marius Viorel Ispas m-a invitat să scriu câteva cuvinte despre Biserica Nașterii Maicii Domnului din Walsall, UK, localitate aflată undeva între Birmingham și Wolverhampton, aflată sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice. Am primit și un video în care este povestea agregării acestei comunități împrejurul unui vrednic preot, convertit de la anglicanism la ortodoxie (ca și +PS Kallistos, de altfel). Lăcașul de cult al bisericii pare și el convertit, așa că toate ingredientele unei adunări bazate doar pe credință sunt întrunite. Nu este, nu are cum, o asemenea comunitate să cadă în erezia filetistă, care paște pe câteva dintre bisericile mari, autocefale ale Europei Răsăritene.

Or, sunt tentat să spun că acesta este orizontul ortodoxiei, astăzi. Conjugat cu migrația masivă din țările de origine către orizonturi unde alcătuiesc comunități diasporice, diverse, evenimentul reorganizării acestor suflete exilate creează oportunități care ne amintesc de primele comunități creștine. În ele, biserica este polul plus: aici vin știrile, aici se face schimb de informații vitale, necesare supraviețuirii în țară străină, aici e ajutorul și nădejdea și aici este mângâierea. Aici, o spun ca arhitect, este și viitorul arhitecturii ortodoxe. Fie în conversia spațiilor de cult ale altor religii, aflate în reflux, fie în construirea de locuri de rugăciune noi, duale, precum cele din Spania (Barcelona bisericabarcelona.es/ sau Alcala de Henares jlgonzalezarquitecto.com/Iglesia-Ortodoxa-Alcala) sau Germania (la München anuala.ro, care a luat și premiul Bienalei de arhitectură București în 2022). Toate cele trei exemple de mai sus sunt splendide inserții în țesuturi urbane radical diferite de ce e în țară, toate trei dovedesc o înțelegere trans-istorică a arhitecturii ortodoxe și, deci, toate trei sunt cu o clasă peste tot ce s-a făcut în România în ultimele trei decenii, dacă îmi este îngăduit acest reper. Cu alte cuvinte, încadrat între străini, discursul ortodox se încearcă și se perfecționează. Iar comunitatea de credință este calea, dincolo de locuri de naștere, pentru că biserica este una și universală, nu o tarla împărțită de garduri. Îi felicit pe preoții și pe credincioșii ortodocși din biserica britanică din Walsall și le urez, la început de Post al Paștilor 2024, drum larg și drept spre Înviere.


https://www.orthodoxwalsall.org.uk