Așa că încep astăzi cu o carte elegantă, mult peste media cărților care se tipăresc la noi, a unei foste doctorande, artistă de vocație (și ingineră de formație), Dalina Bădescu. Probabil, din doctoratul său, masiv și doct, va mai ieși cel puțin încă o carte, cea de acum se cheamă, proustian, În căutarea spațiului pierdut (București: Ed. Tracus Arte, 2023). Dacă nu mă înșală memoria, am scris un text într-o carte anterioară a Dalinei, dinainte de a decide ea să facă o cercetare doctorală pe tema reprezentărilor spațiului sacru în arta plastică, îndeosebi a celei din România secolelor XX și XXI.
Aici, accentul este mutat oarecum, câtă vreme subtitlul cărții este: O ipoteză asupra arhitecturii sacre. Dacă intrăm în lectura somptuoasei cărți, vom vedea că sunt studiate, rând pe rând, simbolurile spațiale, arhitecturale (și chiar urbane (cetatea, Ierusalimurile - cele două, ceresc și pământesc - parcul și grădina ca paradeis, înconjurată de ziduri). Lectura denotă o cultură bogată și generos etalată în hermeneutici savante.
Putem discuta pe seama concluziilor, uneori. Spre pildă, nu cred că, și citez, "arhitectura și iconografia ortodoxă (sic!) rămân mereu aceleași, nu se adaptează curentelor artistice sau schimbărilor sociale și culturale" (160), pentru că, pur și simplu, nu este adevărat, dimpotrivă; așa cum am încercat să explic în nenumărate rânduri, arhitectura, privită fotogramă cu fotogramă pe repede-înainte, dă seama despre experiment, schimbare tipologică și actualizare. Doar exemplul românesc și e suficient: arhitecturile medievale din Valahia și Moldova sunt tipologic neasemenea, diferențele fiind esențiale; și așa fiind, ele sunt diferite și față de ce a propus spațiul grecesc, dar și față de cel nord-estic, slav. În fine. Merită parcursă lucrarea și mă bucur că autoarea intră pe un teren dificil, minat de idiosincrazii reciproce între teologi și artiști.
Igloo Patrimoniu produce un dublu album numit Pitoresc mediteraneean în arhitectura Bucureștiului interbelic. Primul volum este semnat de fostul nostru student, Dragoș Popescu (căruia îi mulțumesc pentru emoționanta dedicație), în vreme ce al doilea are doi autori, pe același domn Dragoș Popescu, însoțit de data asta de dl. Cristian Brăcăcescu. Bruno Andreșoiu, pe post de prefațator (împreună cu dna prof. Mihaela Criticos), ne lămurește cumva enigma: primul volum este doctoratul din 2014 al dlui arh. Popescu, centrat în primul rând pe contribuția aromânului arhitect și profesor Gheorghe Simotta (cel care a proiectat delicatul palat patriarhal din Dealul Mitropoliei; în vreme ce al doilea este o continuare a cercetării acestuia, inclusiv o incursiune în arhiva unui promotor al acestei arhitecturi, mai bine cunoscută drept mauro-florentină în perioada interbelică, arh. Ion Giurgea. Albumele acestea vin și în siajul contribuțiilor doctorale recente ale unui nesățios cercetător al fenomenului, arh. Mădălin Ghigeanu, de multă vreme și unanim cunoscut drept un expert în acest domeniu, care și-a extins cercetările asupra întregii țări, pentru că nu este doar o arhitectură bucureșteană. De pildă, o foarte elegantă creație zisă mauro-florentină, a lui Gheorghe Simotta, găzduiește astăzi Muzeul de artă de la Râmnicu-Vâlcea. Prin urmare, cei care, eventual, se vor dedicat studiului în continuare pe această temă, au acum cel puțin trei lucrări de referință, de la care să pornească cu investigația. E o temă bogată în arhitectura bucureșteană dinainte de al doilea război mondial, căreia i se identifică originile și diversa genealogie.
Îi felicit pe autorii menționați în acest text și, în primul rând pe autoare, pentru dăruire, dar și pe editori pentru strădania de a ne dărui asemenea bune contribuții de interpretare și baze de date pentru cercetare.
Să nu uit de AFCN, care a finanțat minunatele apariții... mediteraneene.