Media-mon(d)oteismul

TF1, un model al televiziunii de afaceri
Cea mai mare, mai bogată şi mai influentă televiziune privată, deci (automat, implicit) comercială, din Franţa şi una dintre cele mai mari, mai bogate şi mai influente televiziuni din Europa şi chiar din lume, TF1, a împlinit, în luna mai 2007, 20 de ani. 20 de ani de cînd, de fapt, unul dintre canalele televiziunii publice franceze a fost privatizat de către guvernul de dreapta condus de recentul ex-preşedinte al Franţei, Jacques Chirac, în timpul "coabitării" sale cu preşedintele socialist al epocii, François Mitterrand, fiind achiziţionat, în schimbul a 3 miliarde de franci, de către magnatul francez al construcţiilor imobiliare şi al lucrărilor publice (contracte uriaşe pe banii statului), Bouygues, care îl învingea astfel, în mod cu totul neaşteptat, pe, aparent, mult mai creditabilul, mai bine plasatul în competiţie mega-patron Jean-Luc Lagardère (Matra, Hachette etcetera bla-bla).

20 de ani de imens succes, din toate punctele de vedere, deci în primul rînd financiar, aşa cum ţin să remarce toate ziarele franceze, atrăgînd însă atenţia şi asupra influenţei puternicei televiziuni în re-modelarea conştiinţelor, ajungînd să influenţeze "soft", dar ireversibil, inclusiv comportamentele micro- şi macro-sociale şi, mai ales, opţiunile politice. Interesantă analiză, chiar dacă doar schiţată, care merită, tocmai de aceea, reluată, fie şi doar pe scurt, în spaţiul românesc, care, mai modest, se află totuşi înscris vitejeşte, fără, aparent, prea mari ezitări, pe aceeaşi "a treia cale" de evoluţie a societăţii, în baza unui imens, dar invizibil, ca şi ocult chiar dacă nu neapărat şi ocultat, "contract social" reformulat, neoliberal, ca aşa-numit "parteneriat public-privat", adică a unei corupţii care, pentru a se europeniza, trebuie doar de-balcanizată şi "updatată" istoric, prin (de)reglementare.

Mediul (este) invizibil: cum poate fi perceput şi "insolitat" (fenomenologic) implicitul social (făcut, nu născut)?
N-am realizat propriu-zis ceea ce se cheamă un "dosar de presă" asupra "chestiunii TF1". Din articolul "TF1, vingt ans après la privatisation", scris de Daniel Psenny şi apărut, pe 23 mai, în Le Monde, cred că merită evidenţiaţi, simptomatic, mai mulţi termeni, ca simplă sugestie pentru parametrii în care ar trebui purtată orice discuţie actuală despre televiziunea ca "program social" realizat, "implementat" cu succes. Este vorba, de fapt, despre nişte termeni total banalizaţi, dar care, sub aparenta lor banalizare, îşi schimbă încet, încet configuraţia de ansamblu, corelîndu-se diferit şi, mai ales, generalizîndu-se. "Banalizarea" şi "invizibilizarea" lor (altfel spus ocultarea lor altfel decît printr-o vulgar heideggeriană "ascundere") reprezintă, de fapt, semnul (invizibil, a-semnul) transformării lor în principii simple, familiare, de funcţionare a societăţii, această evoluţie a lor de la regulă la cutuma "înscrisă" riscînd să-i sustragă, prin rutinizare "strategică", prin obişnuire (rod al dresajului), tocmai urgenţei (re)discutării şi denunţării lor critice în condiţiile generalizării razei lor de aplicabilitate.

Reţeta succesului (unei televiziuni de afaceri)...
Mai întîi, cîteva date sintetice, singurele care, de fapt contează. În 2006, TF1, a acumulat aproape 55% din totalitatea pieţei de publicitate franceze, realizînd peste 30% din totalul audienţei. În 20 de ani de continuă, neîncetată privatizare (o afacere privată nu se încheie niciodată, orice afacere se extinde necontenit, "privatizînd" neîncetat noi şi noi "hălci" de realitate), cifra de afaceri a postului de televiziune TF1 a crescut de la 438 milioane de euro la 2,65 miliarde de euro. Conform rezultatelor date publicităţii de TF1 pe 22 mai (pe cînd, şi la noi, astfel de declaraţii publice oneste ale rezultatelor financiare şi de audienţă, nu numai în domeniul audiovizualului, ca un semn de intrare în normal, în "normalitate", a capitalismului?), în primul trimestru al anului 2007, TF1 a realizat beneficii în valoare de 88,5 milioane de euro, în creştere cu 18,8% faţă de primul trimestru al anului 2006, cifra de afaceri situîndu-se pe un "trend ascendent", cu o creştere de 7,3% faţă de acelaşi "interval de raportare" din anul trecut, atingînd un total de 702,3 milioane de euro. "Această creştere se datorează, precizează, mîndri, responsabilii TF1, efectului conjugat al creşterii afacerilor publicitare şi al scăderii cu 2,5% a costului grilei...". Grilă tot mai ieftină, mai eficient rentabilizată, dar (cu atît?) mai bine "adresată", mai exact (şi mai profund) "ţintită", deci cu atît mai scump vîndută clienţilor de publicitate.

Cu ce preţ social însă, ţine să adauge Daniel Psenny? "Dincolo de neruşinata reuşită financiară, consolidată de o excepţională audienţă în Europa, conducătorii lui TF1 au contribuit mai ales, în două decenii, la modelarea noilor comportamente ale societăţii franceze." În ce sens şi, mai ales, prin ce mijloace? Iată, pe scurt (şi în totală dezordine), reţeta succesului (oricărei televiziuni)

- comercializare exclusivă, fără ezitări şi scrupule: audienţa şi rentabilitatea ca unice criterii;
- "seducerea telespectatorilor prin jocuri în care banul e rege şi prin emisiuni în care emoţia primează asupra informaţiei";
- programe de tele-realitate;
- "banul facil, voyeurismul, paietele, cerşetoria, cinismul" care, de-a lungul anilor, au consolidat populismul (vezi mai jos);
- informaţie atent "segmentată", "feliată" pe publicuri: un jurnal de seară "demn şi (aproape) imparţial", prezentat de longevivul, carismaticul, dar şi controversatul ("deontologic", dar şi pentru diverse afaceri) Patrick Poivre d'Arvor (un fel de Andreea Esca de la noi); un jurnal de prânz (ora 13.00) imbatabil, pentru casnice şi şomeri, care neglijează sistematic informaţiile internaţionale, preferînd să flateze "instinctele joase" (echivalentul perfect al "Ştirilor de la ora 5" de la Pro TV);
- "tele-pubelă";
- cinism;
- racolare de "vedete";
- etc.
- rezultat: populismul, "deopotrivă al celor bogaţi şi al celor săraci"; unificare, omogenizare socială sub semnul populismului, cu implicaţii nemijlocit, deşi aparent invizibile, politice: la urne. Alegem ce ni se dă de ales, votul este întotdeauna un vot negativ, tot mai imperceptibil.

... secretul fericirii popoarelor de consumatori: modelul Berlusconi şi alinierea neoliberală europeană
Cînd vorbesc despre "sprijinul" pe care deţinerea sau controlul unor televiziuni îl acordă întotdeauna cu succes reuşitei politice, toţi analiştii media occidentali vorbesc de un adevărat model Berlusconi. Spre deosebire, însă, de Italia şi de alte ţări europene, în care - interesant mod de a analiza lucrurile -, supremaţiile media sînt susţinute de către guverne (puterea politică) prin (liberală) non-intervenţie liberală, altfel spus prin de- sau ne-reglementare a audiovizualului, lăsînd să acţioneze, în deplina ei "puritate"; legea pieţei, în Franţa audiovizualul este mult mai strict reglementat, ceea ce face reuşita neîncetată, aproape liniară, a lui TF1 cu atît mai remarcabilă, ca într-o cursă cu handicap.

Semne de berlusconizare ar începe, însă, să-şi facă apariţia, galopant, şi în mult mai restrictivul peisaj francez odată cu alegerea la recentele prezidenţiale a candidatului de dreapta Nicolas Sarkozy, acuzat de "o anumită parte a presei" de control asupra mediilor de informare încă din timpul campaniei electorale (ceea ce a dus, între altele, şi la o foarte mare mobilizare şi dezvoltare a aşa-zisului jurnalism civic pe Web). Imediat după victoria lui Sarkozy, Laurent Solly, directorul-adjunct de campanie al acestuia, a fost angajat de către TF1, şi tot ca director (general)-adjunct, Martin Bouygues, PDG-ul puternicului grup media (nu doar televiziune), fiind un afişat, fără complexe din nicio parte, intim al lui Sarkozy.

Analiştii critici (în special de stînga) acuză, denunţă: anesteziere a opiniei publice prin controlarea marilor mijloace de informare în masă, şi aşa, deja, puternic concentrate în super-grupuri de talia şi profilul lui TF1.

Scurte concluzii despre "dispariţia" capitalismului ca "fenomen social" în minţi şi în suflete (sau despre renaturalizarea artificial-tehnologică a omenirii)
Este, într-adevăr, caduc şi pueril, astăzi, să mai protestezi pur şi simplu, "altermondialist" sau altfel, la adresa capitalismului. "Politeistă" ca formă, în "empiria" ei imediată şi vulgarizatoare, "religia" capitalistă este, însă, o "religie naturală", fiind puternic "monoteistă" în fond, dat fiind că nu acceptă decît o singură regulă de inserţie socială şi de comportament, care, tot mai rapid şi mai automatizat, ca "de la sine", le înghite, eliminîndu-le, pe toate celelalte din propria sa imanenţă, ca simple reziduuri (istoric-locale) perfect, însă, reciclabile. Marea forţă a capitalismului este cea "educativă" sau formatoare, încorporat, somatizat-"transcendentală": capitalismul se reproduce, liberal sau neoliberal, nu atît prin legi şi prin reguli (reduse la un simplu "cadru"), cît prin oamenii, prin "actorii sociali" înşişi. De-reglementarea de formă este doar partea vizibilă a auto-reglementării intensive de substanţă: cu toţii ne reeducăm unii pe alţii şi fiecare se reeducă, singur, pe sine. În aceste condiţii, urmînd calea istorică a mai tuturor fenomenelor cîndva tangibile, puterea însăşi se "virtualizează" şi dispare, "etic", în om. Procesul de "civilizare" este pe cale, practic, de a se apropia de sfîrşit, şi aşa cum tehnologia şi media se "interiorizează" şi se somatizează, devenind incorporale, şi politicul este tot mai absorbit de către "corpul" social însuşi, într-un adevărat pavlovism democratic generalizat.

În aceste condiţii de resorbţie, de imanentizare individuală şi socială a tuturor transcendenţelor "tehnice" de dresare a viului, mass-media sînt departe de a dispărea, chiar dacă unii se grăbesc să le cînte deja, voios sau abătut, prohodul. Televiziunea nu mai e separată nici de societate, nici de putere, puterea, media şi societatea sînt, tot mai mult, una. O apă şi-un pămînt, sintetice însă, dar deja naturalizate. Ceea ce dispare cu adevărat sînt, pînă la urmă, distincţiile şi categoriile. Nu sînt primul, dar sînt puţini totuşi, încă, cei care vorbesc de o adevărată de-categorializare postfilosofică (nu doar postmetafizică) a lumii. Sîntem, cu toţii, în-corporaţi, şi nici măcar remuneraţi pentru difuzarea uneia şi aceleiaşi "culturi de întreprindere" mondializate.

Mass-media? Mono(-teism)-media! Mon(d)o-media.