Palma de Aur a artei

După cîştigarea, de către Cristian Mungiu, a Palme d'Or-ului la Cannes, încep să mă simt mult mai bine în România, sau, mai bine spus, ca român. Mai mult decît atît, de ceva vreme încoace, încep să simt că faza şi termenii vechii critici pe care am exercitat-o, pînă de curînd, inclusiv (şi poate mai ales) în acest colţ de pagină, devin, încet, încet, depăşiţi, inadecvaţi, sau trebuie, oricum, completaţi. Pe nesimţite, în România se întoarce o pagină. Dar nu la nivel politic sau în ceea ce ziarele şi televiziunile s-au obişnuit să ne arate, împingîndu-ne pe toţi într-o rutină (şi într-o ruină) a percepţiei de sine în lume, ca lume. Adevăratele ştiri, esenţiale, despre lume, adevăratele noutăţi nu vor putea fi formulate niciodată de presă. Nici nu e rolul ei să o facă.

Să mă bîlbîi, aşadar. Elogiu confuziei, împotriva falselor clarităţi, împotriva evidenţelor ucigătoare. Să "creez", aşadar, realitatea, sau măcar imaginea realităţii.

În afară şi pentru afară, cînd (îşi) iese din sine, România o duce mult mai bine, e vie, funcţionează, merge, se mişcă, propune lucruri noi şi interesante, consistente, lumii. Cam aşa aş putea să formulez, foarte vag, deocamdată, noua percepţie pe care o am asupra lucrurilor care mă înconjoară (pe dinăuntru şi pe dinafară). Înăuntru şi între în schimb, România se tîrăşte penibil, jenant, trenează, se face de rîs, scîrţîie.

România, de fapt, se multiplică, şi va trebui să alegem în care Românie vrem să trăim, să ne mutăm în ea, s-o apărăm şi, cu forţele ei pozitive, afirmative, să încercăm să combatem, să învingem, să colonizăm şi să transformăm celelalte Românii, cele nefuncţionale, parvenite sau pervertite, sau să le abandonăm derivei şi inerţiei lor istorice. Să provocăm invidie şi emulaţie, competiţie şi un fel de sincronism intern între Românii. Există o Românie, nişte Românii, care au luat-o decisiv înainte, care merge, altfel spus, normal: merg.. Şi mai există, apoi, altă Românie (alte Românii) care pur şi simplu a(u) plecat, a(u) evadat, s-a(u) "delocalizat".

Speranţa pentru o salvare ne-voluntaristă, non-transcendentă, ci, dimpotrivă, perfect imanentă o reprezintă, pe de o parte, acea Românie socială care şi-a luat desaga şi copiii în spinare şi s-a dus să muncească pe alte meleaguri, acolo unde se poate munci, nu doar rumega vise, construindu-şi, "acasă", case prin corespondenţă. Pe aceasta aş numi-o "România Western Union" sau România nomadă: societatea care pleacă, trăgînd după ea soclul puterii (Capra cu trei iezi adusă la zi, pentru toţi lupii veşnic înfometaţi de prin Codrii Vlăsiei).

Şi există, apoi, România artelor, ca simbol pentru toată această Românie creativă retrezită la viaţă, care nu (mai) aşteaptă de la nimeni soluţii de-a gata. România impune, deja, mode, "trenduri": creează şi produce, "ocupînd" lumea. Acesta este singurul prezent viabil şi adevăratul viitor al României, unicul de care avem a fi mîndri, în care trebuie să ne punem speranţele şi în care va trebui, urgent, să emigrăm, pentru a-i spori forţele.

Teribilă propoziţie, dar care cred că exprimă, confuz-sintetic, adevărul exact: trebuie să emigrăm din România în România, din România pasivă şi pervertită, care întreţine, prin corupţie intestinală, o putere coruptă, formînd un organism bolnav şi de o vitalitate bolnăvicioasă, în noua Românie nomadă.

Căci fuga nu mai este, astăzi, aceeaşi. Nu mai fugim de, gest negativ, reactiv şi de neputinţă, ci plecăm pentru a. A pleca, acum, a emigra dintr-o Românie în alta, din România corupţiei istorice, adînc "teritorializate", în România nomadă, care se inventează, inclusiv în interiorul ţării, parcă plutind, înseamnă a disemina România, a o, cum spuneam, înmulţi tipologic.

Plecarea e, astăzi (căci a fost dintotdeauna), în mod tipologic, un gest de artă, dat fiind că produce, creează. Românii încep să populeze globalizarea, România devine, şi ea, un arhipelag mondial. Să ne obişnuim, aşadar, să trăim mondial! Să fim, prin urmare, la înălţimea artei! România fuge de sine şi se re-creează. Tocmai de aceea, cei care întrevăd mişcarea îşi pun speranţele în personajul politic providenţial care ar putea fi, dacă va şti şi va fi ajutat să se auto-reformeze, Traian Băsescu.

Arta ne-a dat de curînd o Palmă. Dar palma artei este întotdeauna de Aur: justiţia însăşi. Arta a rămas, azi, ultima, singura dreptate. Nu pot să uit că toate filmele care au reamintit lumii că România este nu doar un produs istoric finit, ci poate fi şi producătoare de istorii alternative, de-teritorializate (care, altfel spus, ştiu să plece de acasă), nu pot prin urmare, să uit că toate aceste filme (cinematograful fiind, în momentul de faţă, marea proză universală detaşată, tocmai, de incuriile idiomurilor naţionale: imaginea devine idiomatică - ce imensă, infinită problemă!) vorbesc, toate, de la distanţa şi din perspectiva altei generaţii, despre comunismul românesc, marcînd o întoarcere prin ruptură ca "schemă gestuală" caracteristică artei.

Arta ne pălmuieşte, dar o face înnobilîndu-ne, mînjindu-ne nu cu noroi, ci cu aur, pentru a ne reaminti că a trăi demn înseamnă a trăi cu artă: în mod creator, plecînd, rupîndu-te, despărţindu-te de tirania realităţii în-jos-itoare a "realităţii". Realitatea se face: de ce n-am face-o noi înşine?

Autonomia etică a artei. Şi realismul "cinematografic" înţeles ca justiţie. Numai arta ştie să facă cu adevărat, ca ultim recurs (inclusiv post-istoric), dreptate. Prin naraţiune şi prin imagine, cinematograful, ca simbol contemporan unificator al artei, convoacă, ne face să com-părem, expune, judecă imanent. Arta este singurul "tribunal popular" non-"revoluţionar", adică ne-criminal. Istoria - la judecata imaginii, sub justiţia poveştii.