Nu-i înțeleg pe cei cu frică de moarte. Nicicând nu m-am simțit mai plin de vlagă ca de 2 ani de când am murit. E adevărat, e-nghesuială-ntre scânduri, dar sunt deja înțepenit și nici nu plătesc chirie. Am o amică mă vizitează săptămânal. E necrofilă. Zice că moartea e viața ei. O relaxează să petreacă timp cu mine. Când mă vede spune că-i amintesc de tată-său. Juca teatru. Și pe el tot ea l-a omorât, știți, pe sub pământ vorba umblă ca morții: repede. Nu mai udați florile alea că mă ia răceala.
Aurelian Țolescu
Cu câteva zile înainte de admitere, mă întâlnesc cu un renumit profesor universitar, eu fiind cu chitara în mână și recunoscut ca mică vedetă locală. Dai și tu pe undeva, pe la vreo facultate, ceva? Da, la electronică. Cum mă nenorocitule să dai acolo unde intră doar cei mai buni? Încerc și eu, Domnule Profesor. Am intrat, am învățat și am cântat toată facultatea, sub diverse forme. Apoi carieră și, după o pauză de peste 25 de ani, mă regăsesc cu muzica mea, în micul meu studio, fără spectatori.
Bogdan Sebastian Burjan
La 15 ani, a început prima ei partitură. Acorduri line de pian. Își imagina viori în jurul pianului, într-o armonie perfectă. Cu un dirijor în față, pe care să îl soarbă din priviri la fiecare notă. Dar Johnny nu era dirijor. Era cu vocea. Mai ales când ajungea noaptea beat acasă. Apoi trântea și izbea. La început pahare, apoi vesela. Și-a luat doar rănile și partitura cu ea. Când clătinându-se, cu un cuțit în mână, a ajuns-o din urmă. După 15 ani, a rămas noaptea. Să-i termine partitura. Era ceață și ploua mărunt.
