Am știut dinainte de a mă naște că o să fiu special. Semne erau. Cel mai indiciu a fost că m-am născut la doișpe luni. La nouă luni s-a tot opintit mama cu mine, dar n-a fost chip să ies la joacă. Mai lasă-l Marie la dospit, nu-i grabă, așa ziceau moașele. Mama, săraca, sătulă să vadă doar crăpăturile din tavan, a trimis după specialiști. Au încercat toți cu heirup. Degeaba. Am scos doar puțin capul și am intrat la loc când am văzut atâta lume. A început tata să cânte Highway to Hell la chitară și aia a fost.
Florina Hegedüs
O auzea-n vânt în răul din spatele mănăstirii în raze de soare prin ploaie doar în capelă nu. Maicile înspăimântate i-au impus penitența în chilie. Pepita zâmbi. Avea cheia solitudinii și-și deschise inima. În spațiul strâmt gândi ca Mahler, adânc, fredonă sol sol mi-ul lui Mozart și pipăi zidul cu miros de anotimp până ochii au săgetat hard-rock. Din scândura aspră a patului au răsărit trandafiri ca-ntr-o joacă de Rossini. A doua zi chilia era goală. Pepita fugise în viața după moarte cu muzica lumii cu tot.
Gheorghiță Mircea
Țîcă, lăutarul, căzuse la pat. Tușea și starostele îl trimise acasă. Muzica e viața mea, îi spuse înecat de tuse. E covid. Du-te. Țîca, lângă pat cu o farfurie în care supa se răcise îl privea mută, nu mai mânca, nu vorbea nimic. Ieși și merse la staroste. Către seară lăutarii îi înconjurară patul și până dimineață nu se opriră. Ea le punea vin în pahare. Pe lumină se despărțiră obosiți. Țîca îi petrecu afară. Întoarsă în casa îl găsi pe Țîcă la oglindă săpunindu-se. Ras proaspăt își luă vioara și ieși la un cafei.
