Fluturi roiesc în stomac, se apropie ora, urc timid pe scenă, colega de alături surâde complice, îmi aranjez papionul, o mână prinde arcușul, cealaltă mângâie corzile, pornim la un semn, sunetele se preling fermecate, ochii urmăresc bagheta argintie, suntem un trup cu o mie de brațe, o doamnă din primul rând lăcrimează, ritmul inundă sala, face pereții să vibreze, se izbește de cupola înaltă, aplauze, zâmbete, îmbrățișări. Toate acestea n-au existat. A existat doar o iarnă geroasă. În care mama a vândut vioara.
Ana-Maria Butuza
De două zile, nu mai avea nici un ban în buzunar. Mațele îi chiorăiau betege de atâta apă și stomacul i se lipea, pe zi ce trecea, de spate, încovoindu-l ca un semn de întrebare. La un colț de stradă, un bătrân cânta la chitară un fado, o melodie veche, aproape uitată. I se alătură, închise ochii și începu să fredoneze. La început, timid până când durerea despre care cânta o întâlni pe a lui, într-o explozie, și atunci vocea îi crescu grav. Trecători mirați ori fermecați se opreau în dreptul lor, lăsând un bănuț.
Ana Maria Dobre-Nir
Mama m-a abandonat la ușa primăriei. A avut ea un motiv. De vioară m-am apucat de la câțiva ani, când eram la orfelinat. Pe la 11 ani, am sărit gardul și dus am fost. Am stat o vreme prin gară. Acolo m-a găsit boierul. Dacă n-ar fi fost el, n-ajungeam eu să cânt pe la astfel de petreceri. Ce lume, ce de bijuterii, ce de femei mi-a fost să cunosc. Aproape de suflet n-am pe nimeni, pentru că așa a vrut cel de sus sau poate cel de jos. Sau de niciunde. Vrei osul ăsta? Să nu mă mai muști, că și tu tot golan ești.
