Mănânci pâine goală seara? se strâmbă ea. Asculți Guns N' Roses așa tare seara? i-o întorc eu. Trebuie, chitara lui Duff mă inspiră, compun pentru trupa aia nouă, a fost și pe radio. Dau din cap, ies să iau de mâncare, sunt ultimii bani. Muncesc cu ziua-n port, ea nu știe că m-au concediat de la fabrică. Mă-ntorc, muzica se-aude din stradă. E tot la laptop, cu căștile pe urechi. Nu poți mai încet? Mai am un pic, iese ceva tare de tot. Și ne trebuie bani, nu-i așa? Își întoarce scaunul cu rotile spre mine. Zâmbește
Costică Tihan
Camera de hotel era bântuită de vise și fantasme fotografiate eclectic în mișcare. Brusc, am simțit o gheară în inimă. Margarita mă părăsise pentru Johnnie Walker, iar Stella Artois dădea și ea să plece. Patul se învârtea în sensul acelor de ceasornic, dar nici pereții nu stăteau pe loc. În urechi îmi răsunau sunete prăfuite de western și coloane sonore spaghetti occidentale, teme mariachi mexicane, surf vintage, jazz cool, un spectru larg de influențe latine și urme de influențe orientale. Mă pilisem rău de tot.
Andra Toropoc
din bătăi făcută. Primele au fost cele de palme când m-am născut, am sughițat și-am zâmbit lumii. Eram mic, loveam cu pumnii în ușa camerei unde zăcea mama, mai târziu am aruncat cu bulgări de pământ, încă-mi bubuie în vise. M-a luat bunica, apoi o doamnă care-mi ciocănea zilnic sufletul zicând că sunt orfan. Am fugit după multe bețe dureroase și-am ajuns în gară unde l-am întâlnit pe băiatul care avea tobe africane. M-a învățat să cânt la ele și zâmbesc iar lumii, căci bănuții dăruiți bat cu speranță în șapca mea.
