Am stat deseori în fața clapelor cu lacrimi în ochi. Tata nu m-a iubit. Îmi dădea lecții de pian doar când se îmbăta. S-a fălit cu mine. M-a folosit ca pe un copil-minune. După ce a murit, l-am întâlnit pe Haydn. Am descoperit cvartetul de coarde și simfonia. Oricât mi-aș fi dorit s-o aud, muzica s-a ascuns printre foșnetele pădurii și în ploaie, ca o nălucă. S-a îndepărtat tot mai mult. Am căutat-o prin concerte și săli de studiu. N-am mai auzit-o, dar notele mi-au rămas în vârfurile degetelor.
Carmen Tot
Doamnă Pisică de Cheshire, poți, te rog, în timp ce plutești spre casă, să lași acest plic Pălărierului? E ora lui de ceai și sigur îl găsești în atelier. Dar, se interesă pisica de Cheshire, ce i-ai scris acolo, Alice, de e atât de voluminos plicul? Nu i-am scris nimic. I-am cântat ceva. Și dacă, aruncă într-o doară pisica de Cheshire, zâmbind viclean, se dezlipește puțin plicul pe drum și aude și altcineva? Nu te preocupa de asta, râse ușurată Alice, n-are ce auzi. Cântecul e doar pentru urechile Pălărierului.
Ciprian Apetrei
Maestrul păpușar asculta uimit vântul schimbării. Pe ape, oamenii construiau, fără grabă, o scară spre cer. Frica de întuneric se pierdea în strungă, iar un cântec pentru prieteni creștea iarbă prin părul tuturor. Pe străzi bântuite de noapte deșertăciunea gloriei își căuta un ascunziș. Banii vorbesc, dar cine îi mai ascultă? Nebunul cu ochii închiși a chemat ploaia purpurie și ea a șters numărul fiarei. Magia ta nu mai are putere aici. Noi suntem lumea, în mătase albă, și am deschis poarta soarelui.
