Mi-am iubit țara. Până am început să iubesc lumea. Granițele le-am pus frumos într-un tablou agățat pe umărul ăla bun și le duc cu mine, de spaimă să nu le zvârle iarăși cineva în iarbă. Dar la vedere. Cu copilul de mână, am spălat păcatele celor care au murit pentru patrie. Că n-au murit pentru țară, ci pentru granițele ei. Am descoperit că nu există străini. Doar alți noi, în altă limbă. În clipa în care am fost urât pentru că m-am născut între anumite linii. Trasate unde niște cai pasc iarba.
Vero Anttheia Teodoru
Trezit din somn la ceas nepotrivit poetul ce a fost surghiunit grăi: barbarii printre care am nimerit scot sunete oribile cu a lor tibia utricularis. Asta mă ține treaz chiar folosește, iar versul meu nu se mai risipește. Venus, m-ai hărăzit cu vorba-mi măiestrită, artă a nenorocirii mele, poți oare să picuri iertarea în inima augustă? Mulți au cântat amorul, de la Homer și Euripide până la Lucrețiu și Tibal. Dar eu să am norocul să scriu pe-al mării mal? La Tomis doar tu Poezie-mi ești aproape.
Aurelian Țolescu
Cine zice că în Rusia sunt cei mai mari bețivi, nu a cunoscut China. Celebra lor băutură puturoasă dar gustoasă, Mao-Tai, are o gamă largă de prețuri și înfățișări, dar te îmbată cu mare precizie. Când un chinezoi subțirel, Lu, a venit la mine să facem Cam - Pei cu un pahar de 200 mililitri de licoare, am socotit ce și cât mâncasem. Suficient. L-am dat amândoi peste cap dintr-o înghițitură și ne-am așezat. În câteva clipe Lu era târât spre locul de refacere, iar mie îmi era dor de țuica noastră.
