În cele ce urmează, Mihai Buzea (n.1971, a publicat până în prezent articole în presa culturală, plus nouă romane. Cel mai recent: Tarot la Polirom, 2023) a formulat câteva gânduri după citirea textelor selectate pe LiterNet din temele: Închisoarea datornicilor, Școala de magie, Sesiune și Descheiat - toate textele aici.
*
Da, clar. Se confirmă așa-zisele mele "impresii" din ianuarie și februarie: aici se scrie foarte bine. Nu am parte de texte pe care să le fac harcea-parcea, nici măcar de texte de care să mă iau, cu care să fac pe răul. Tot ce-mi rămâne de făcut este un efort de selecție, care a devenit de-a dreptul imposibil și profund injust, pentru că la fiecare dintre cele patru teme am lăsat "pe-afară" cel puțin câte zece texte extrem de bune: îmi cer scuze pentru asta! Cândva, într-o altă viață (sau poate chiar în asta, cu puțin noroc), vă voi povesti la bere pariul de la Green Hours, din 2023. Eram acolo șase scriitori și am pus un pariu, căci toți urma să trimitem câte un manuscris la Polirom; problema (pariul, în fapt) era care dintre viitoarele cărți va avea cel mai mare succes de public și de critică. Fiecare dintre noi a pariat pe sine însuși, evident. Numai că în 2024 au venit răspunsurile de la editură. Cinci manuscrise acceptate spre publicare și unul respins ("Ne pare foarte rău, dar din motive economice" etc). Al meu. Cu alte cuvinte, înțeleg mai bine decât vă imaginați ce simte un Paul Dârvariu, să zicem, când niciunul dintre cele patru texte ale domniei-sale nu apare în selecția mea! O-ho... prea bine înțeleg! În altă ordine de idei, din moment ce nu am de ales decât dintre texte bune și foarte bune, pe cele selectate nu am să le mai laud (că e futil), ci doar îmi voi exprima pe ici pe colo câte o părere, sper eu obiectivă, despre ce scârțâie în respectivul text.Nu închei înainte de a-i mulțumi lui Răzvan Penescu pentru că nu s-a supărat pe mine. Prietenii știu de ce.
Închisoarea datornicilor
1. Eu am ales să fiu. Datoare, până la sfârșitul meu. M-au întrebat, știi unde intri? Da, și-am acceptat dobânda variabilă, așa să-mi fie viața. Voi plăti cu depozitul de îmbrățișări neprimite și plânsete sughițate sub plapumă, să nu se-audă. Schimbat la curs avantajos, însă nu mă minți niciodată. Suntem mulți aici, vorbim des între noi, uneori, chiar ne-nțelegem. Nu simt gratiile, nu mă strâng pereții. Câte datorii ai? Una și e măricică. Tu? Două, una mare, iar cea mică începe de mâine grădinița. (Ioana Epure)
Nu prind ideea de aici: "Schimbat la curs avantajos, însă nu mă minți niciodată."
2. Așa îi spuneam noi cei dinăuntru, Alcatrazul Iubirii. De afară era un spital banal de psihiatrie cu gard înalt, parc și trei corpuri albe de clădire. Când s-a trezit din transă, noul meu coleg de salon a început să caute ca un nebun sub pernă, în noptieră, sub pat. Desigur, n-a găsit ceea ce căuta. Toți eram acolo din același motiv, ne pierduserăm mințile din cauza unei femei. Acum va termina de căutat și va începe să plângă. Fără să-și recapete mințile știe că va rămâne veșnic dator c-o iubire. (Dan Banu)
Asta nu sună bine: "Fără să-și recapete mințile știe că va rămâne veșnic dator c-o iubire." - cred că trebuia spartă în două, fie cu punct, fie cu punct și virgulă, fie măcar c-o virgulă.
3. Am jurat, în tinerețe, să-mi fac datoria față de țară, cu prețul vieții. Nu-mi pare rău și mă mândresc cu tot ce am putut face pentru țara mea. Peste ani, aproape de final, am realizat că totul se întâmpla într-un cerc închis și nu vedeam prea mult peste gard. Cu toate sacrificiile făcute, am înțeles că societatea, dirijată prin presă, nu a făcut decât să acuze pe nedrept oameni care au sacrificat tot în viață și că acum pensiile cuvenite sunt prea mari. Și a meritat să fac pușcărie toată viața? (Aurelian Țolescu)
Ar fi mers o tușă, cât de mică, de umor. Așa prea sună ca din revista Pentru Patrie.
4. Dacă școala nu era gratuită cum mă adaptam eu la viața de adult? Așa, m-am prins repede. Aici dirigintele e boss. Recreația, take 5. Gustare, snack. Prânz, lunch break. Colegii mei, my team. Nu vorbim, facem brainstorming. Deadlines, nu examene. Ședințe, doar că fără părinți. Știi ce zic. Tabăra e teambuilding. Iar căminul e residence. Ne-am luat toți apartamente aici. Se vede frumos când ninge și acoperă șantierul din față. Sunt un norocos. În 30 de ani acești 30 de metri pătrați vor fi ai mei. (Daniel Popa)
Puțin forțat aici, 30 - 30. De dragul simetriei textuale ai forțat un pic adevărul.
5. La 9 ani când a simțit-o era deja călare pe pernă. Nu începuse că privirea i-a picat pe chipul Mântuitorul din icoana ce atârna deasupra sertarului. Credința l-a oprit. Apoi vreme de 3 ani a zăcut în nocturne pravile și rugăciuni de rezistență. Până a văzut o Eva dezfrunzită când frunzărea FHM-ul lui taică-su. Morala l-a oprit. Încă doi ani de penitență și înfrânare din stoicism. Apoi puritanismul lui nu a făcut prea mulți purici. S-a ferecat între cei 4 pereți ai malahiei. Avea o servitute, nu? (George Dometi)
Am mai spus: e preferabil ca numeralele de la zero la zece să fie scrise cu litere, iar cele de la 11 la infinit cu cifre. Nu e obligatoriu, e doar o cutumă literară.
6. Sunt înăuntru și nu vreau afară. E urât afară, e plictis. Aici e viață, mă distrez, dar nu mai e viața care a fost. Înainte era mai bine. Și acum e-un fel de bine, doar că nu mai e binele de acum 30 de ani, e un bine așa, mai nașparache, și va fi tot mai nașparache pe mai departe. Toți de-aici știm asta, dar n-avem ce face. După 50 de ani ar trebui să primim un corp de schimb. (Mihai Buzea)
Școala de magie
1. Trebuie să te înscrii neapărat la școala asta, ai înțeles? De ce să fac asta? Pentru că aici înveți tot felul de scamatorii. Eu am învățat să mă transform în pasăre, în Superman, chiar și în Moș Crăciun. Acum știu să râd pe bune, mai mult cu sufletul decât cu toată gura, în loc de balauri visez castele și zâne. Am uitat ce-i ura. Și cea mai tare chestie e că am învățat să trec cu viteza luminii peste orice supărare. Școala asta e salvarea, prietene dragă. Ok, dar profesorii cum sunt? Sunt copii. (Monica Bologa)
De obicei, OK se scrie "OK", nu "Ok". Un fleac, m-au ciuruit.
2. Când ne-am mutat la oraș aveam vreo unsprezece ani. În jur răsăreau blocuri, fabrici, uzine. Nu văzusem niciodată o școală atât de mare și de multe ori m-am rătăcit pe coridoarele ei. Odată am greșit clasa, iar copiii au râs. Tovarășa lor m-a luat de mână și m-a pus în prima bancă. Dintr-o bandă răsucită, lipită la capete, a făcut alte două. Apoi a luat o sticlă, i-a îndoit gâtul până l-a scos prin partea cealaltă. M-a întrebat: ce vezi? Am clipit și m-am văzut peste ani. Eram profesor. De matematică. (Dorin Vasile)
M-am tot chinuit să înțeleg ce a făcut aici "tovarășa". N-am reușit: "Apoi a luat o sticlă, i-a îndoit gâtul până l-a scos prin partea cealaltă."
3. Erau și zile bune. Alea-n care tata zăcea beat-mort. Atunci, mama aducea cutia și noi făceam roată-n jurul ei. Întâi lua radiera și mâna-ncepea să-i crească hăt până la cer iar noi așteptam cu ochii zgâiți până când ea ștergea toți norii. Ați văzut cum am făcut? Văzut, văzut, țopăiam noi. Alegea creionul galben și când soarele era gata, chiuiam văzut-văzut și lumea se făcea iar rotundă și frumoasă. Sufla peste vânătăile noastre și ele se făceau fluturi sau flori, eram fericiți. Avem și-acum cutia aia. Pe mama nu. (Sanda Burță)
Nu scârțâie nimic.
4. O oră pe zi. Ședea acolo, cu pieptul încălzit de soare, cu ochii luminați de cer, cu mintea vrăjită. Cârlionții îi forfoteau iar castanii, încadrându-i obrajii, trupul se-nvăluia în rochia verde de catifea, în picioare, șlapii se transformau în pantofii preferați din piele de șarpe. La gât, colierul adus de George din Cehoslovacia. Iar el apărea din grădină strigând-o, Draga mea dragă, te fac un dans? Apoi bătea de ora 12 și veneau s-o ia. Hai, bunica. Și rotilele scârțâiau pe linoleul jegos, înapoi spre salon. (Miruna Marin)
Cuvântul "rotilele" desemnează de obicei altceva. Dar merge și așa.
5. Cinci mii de euro pe an și cursul ocupat? Cică să trimit un email, că poate prind prin 2030. Acum sunt cu mastere, doctorate, magie existențialistă. Dă-le dreacului. Florico fă-ți o listă cu trei bârfitoare. Ghicește-le gratis și gata, ai reclama făcută. Apoi fă un work' d'ăla pă bani mulți, cât mai mulți și cât mai departe să fie. O să ai coadă dă vrăjitoare d'astea în devenire. Le dai diplome de magic women și le ai cliente ani de zile. Un curs de magie inițiatică, le afumi cu marijuana, le activezi demonii și te umpli de euroi. (Ina Moldoveanu)
Nu sunt convins că amestecul celor două tipuri de discurs, cel popular și cel corporate, este convingător literar. Dar poate sunt eu prea bătrân.
6. Când mi-a scris Buzea că-și face și el școală de magie, am crezut că iau foc. Toți își fac școli din astea de magie, mai nou, zici c-a dat strechea-n ei. Crăciun și-a făcut, Amariei și-a făcut, Fulaș și-a făcut, Chira și-a făcut, Iaru are demult, acum hop și Buzea. I-am răspuns imediat să-și bage mințile în cap, dar el mi-a zis că în cinci ore i s-au completat toate locurile. Ca prin magie. Sunt Răzvan Penescu și uneori, foarte rar, chiar și eu mă înșel. (Mihai Buzea)
Sesiune
1. După 10 ani, Aimée intra pe poarta Universității ca profesor titular de literatură comparată. Tocurile o stânjeneau puțin, dar grăbea pasul. Părul îi era prins ca în studenție, cu o panglică roșie de catifea. Nu suporta să întârzie. Cu atât mai puțin în noua postură și în plină sesiune. Cocoțată pe ultima treaptă a scării în spirală, o studentă sublinia apăsat rândurile cu un evidențiator. Panglica roșie din păr îi alunecase pe scară. Aimée o ridică și spuse pentru sine. Am reușit, draga mea. (Monica Aldea)
Nu văd prea clar rolul tocurilor în economia textului. Mai mult, nu știu ce înseamnă cuvântul "evidențiator".
2. Doi scriitori își lansează cărțile. Boss, mă doare mâna de la semnat. Da, greu cu autigrafele astea. Auzi, tu ai scris cartea? Da, io am spus tot, ei m-a-nregistrat și-a scos cartea. M-am uitat la prima pagenă. A pus editiura niște liniuțe ciudate la "mam culcat' și "mam dus la cântare". Da, și io am văzut. Și când semnam, unu' zise să-i scriu dedicație. Păi io nu scriu dedicații, eu le cânt. L-am chemat la nuntă, cu cartea. E frumos aci, e lume multă, îmi plăcu să scriu. Auzi, boss, nu cumpărăm noi editiura asta? (Nicolae Popescu)
Nu am citit Dresor de lei și de fraieri, așa că nu-mi dau seama cât seamănă textul cu ce-a scris maestrul Codin Maticiuc în opera domniei-sale.
3. Cel mai dur profesor al Universității de Vest a fost viața. Dădea lecții grele, repetate, până prindeam câte ceva din fiecare. Ce șanse putea avea un adolescent proaspăt venit într-un oraș mare, fără Google maps? Foloseam instinctul drept busolă, lovindu-mă cu o forță incomensurabilă de tot ce-mi ieșea în cale. Materia asta o înveți doar când ajunge cuțitul la os. Te trezești brusc și știi care e calea. Cândva, voi mulțumi acelui cămin infect, plin de orfani și salahori deoarece m-a călit pe când eram varză. (Gabriel Rusu)
Un singur cuvânt e ca nuca-n perete în tot textul: "incomensurabilă".
4. Doamne, ce frumoasă este viața. Ai încredere în ce îți spun acum, o să vezi, la un moment dat, o să întâlnești persoana potrivită. Nu va întârzia la întâlniri, te va primi tot timpul cu zâmbetul te buze, te va asculta oricât de greu îți va fi, fără să te întrerupă. Nu își va citi mesajele de pe telefon cu tine de față. Te va servi cu cafeluță sau cu ceai și sigur va avea o canapea caldă și pufoasă. Nu trebuie sa disperi. Trebuie doar să ai răbdare și cam 200 de lei pe sesiune. (Yuka Brevi)
Aici m-am încurcat, deși textul pare clar (poate problema e la mine în cap): "Nu își va citi mesajele de pe telefon cu tine de față" sau "Nu îți va citi mesajele de pe telefon cu tine de față"?
5. Intru sfioasă și iau loc în prima bancă. Cea lipită de catedră. Nu s-a așteptat, pentru că ieri nu m-am dus și am închis telefonul. Întinde teancul de foi cu subiecte. Te rog să le împarți tu, pari mai odihnită decât mine. Îi ating mâna când mi le dă și zâmbesc. Da, par. Colegii rezolvă, eu desenez și îl privesc cu coada ochiului. Oricum nu mă trece. Știe ce putere are când mă fixează așa. Simt furnicături pe sub piele, căldură, ud. Sună de ieșire. Tresar și-mi apropii genunchii. Pf, ce sincron. (Silvia Ștefan)
Nimic nu scârțâie.
6. Ia băgați-mi zece, a zis el și fetele au râs. De aia ne-a dat să băgăm zece, că râdeau aiurea, iar la încălzire nu se râde, dar ele erau începătoare. Proful a băgat și el zece cu noi, ceea ce fetelor li s-a părut iarăși de râs, așa c-au râs. În total, am băgat toți de șase ori câte zece, până n-a mai râs nicio fată. Doar proful și cu mine le-am făcut pe toate, până jos. Mihăiță, dacă vrei să te provoci, fă-le cu coatele pe lângă corp. Flotările sunt aur în Krav Maga, dacă le faci cum îți spun. (Mihai Buzea)
Descheiat
1. Când am ajuns acasă la ea, avea părul prins într-un prosop, și trupul învelit într-un halat de baie. I-am zis, chiar de pe hol, că trebuie să îi spun ceva important. Apoi, tocmai când voiam să îi vorbesc despre despărțire, i s-a desfăcut cordonul de la halat iar sânii încă umezi și-au făcut intrarea în scenă precum actorii apăruți de după cortină. Ce ai vrut să-mi spui?, m-a întrebat zâmbind. Ăăă, voiam să-ți zic că te iubesc enorm. M-a luat de mână și m-a condus în dormitor. Mama lui de cordon. (Monica Bologa)
Nimic nu scârțâie. Nu înțeleg de ce doamna Bologa nu a scris deja o carte.
2. Vera e-n al nouălea cer: Mbombo, iubitul fetei ei, Tincuța, e respectuos și simpatic. Îi cere mereu sfaturi și îi spune "mamica". Azi, Mbombo e rușinat tare: Mamica, avut problem Tincuta, nu putut desface sutien. Vera se-ntoarce cu spatele și-și ridică bluza. Fii atent: tragi de clema asta-n sus, și de asta-n jos. Pune mâna, altfel nu-nveți. Așa, ai prins repede. Sutienul de dantelă lila cade pe covor. Vera se-ntoarce cu fața, Mbombo înghite-n sec. Ce stai ca mutu-n Congo? Să te-nvăț tot eu să te deschei la șliț? (Nicolae Popescu)
E frumos și numele propriu "Mbombo". Poate un pic telefonat.
3. Urăsc să văd cupluri când se ceartă de față cu mine. Toată tensiunea aia acumulată, reproșurile, urletele, acuze strânse acolo fără să se gândească că poate alții sunt mai sensibili și nu și-ar dori să participe la acest spectacol deloc ludic. E o formă de egoism pe care o pot înțelege până la un punct. El care îi strigă că îl înșală, ea care îi impută lipsa atenției, dar nu se gândește nimeni la mine, stând acolo pe pat, consternat, gândindu-mă că aș putea interveni, însă tot ce-mi doresc e să mă-mbrac și să plec. (Arthur Ianoși)
Cuvântul "ludic" parcă nu prea sună în context. Mă rog, mie nu-mi sună.
4. Deși chel și, oarecum, rotofei, era idolul absolut al femeilor. Dificil de spus ce vedeau ele la el. Avea ochi frumoși, asta e adevărat, dar o exprimare profund sărăcăcioasă și penisul mic. Pe lângă asta, avea obiceiul să scuipe la masă și să urle la cei din jur din senin. Totuși, permanent era lângă el o femeie foarte frumoasă care-l descheia la pantaloni, își apropia mâna frumoasă, cu degete lungi de penisul lui, i-l spăla și-l dădea cu talc, obsedaților, că aia era maică-sa și el avea un an. (Răzvan Drăgoi)
Un singur cuvânt aș scoate din această splendoare de text: "oarecum".
5. Care e subiectiva din fraza următoare? mă întreba profa la meditații. Răspundeam corect, descheia un nasture de la bluză. Greșeam, închidea unul. Și erau, fir-ar să fie, mulți nasturi. Era blondă, înaltă și avea 25 de ani. Învățam în draci zi și noapte; se și mirau ai mei. Doar că eu speram. Da' nu-ș cum se făcea că mereu greșeam. După maxim 5 nasturi deschiși; îi vedeam cum încep să se închidă unul după altul. Și iar învățam ca nebunul. După un an de pregătire am luat 10 la admitere. Restul nu-i pentru minori. (Roxana Catana Tarhon)
În mod clar, aici trebuia virgulă, nu punct și virgulă: "După maxim 5 nasturi deschiși; îi vedeam cum încep să se închidă".
6. Și ce, măi tupeu mic, vrei să spui că relația noastră s-a încheiat?, m-a întrebat Marina, cu buzele ei urâte strânse de furie. Nu, mintoaso, vreau să spun că s-a descheiat. Doamne, că îngrămădită mai ești. Și acum, hai, valea. Sper să mori în cancer, impotentul dracului de labagiu. N-am văzut în viața mea una mai moale și mai strâmbă. 30 de ani mai târziu, ne-am întâlnit în parc. Ce fetiță drăguță, a zis Marina, chiar e a ta? Că mie mi-e greu să cred. Doar știu ce știu. (Mihai Buzea)