Nici nu mai știu de când aștept lângă gardul ăsta. Oamenii care trec se uită ciudat. Stați liniștiți, nu sunt o obsedată de aia, îmi vine să le strig. Inima îmi bubuie undeva în creier. Dacă n-am făcut bine. Dacă n-am ales ce trebuie. Uite-i că vin. Mișună de colo-colo ca o armată de furnici. Nu-l văd pe Vlad. Unde-i oare? Ah, iată-l acolo pe trepte. Stă cu mâna la ochi. Vine o doamnă, îl ia în brațe și dispare cu el. Plâng cu sughițuri. Aș vrea să-l știu iar bob de mazăre la mine-n pântec, ferit de relele lumii.
George Dometi
Cinci luni de zile am tot refuzat-o, a umblat după mine, m-a rugat, mi-a lăsat bilețele, aflase unde locuiesc, dar eu nu i-am acceptat invitațiile la cafea. Apoi ceva m-a făcut să zic, Fie, hai să vedem ce poate ieși din asta. Am petrecut cei mai frumoși 3 ani din viață. Într-o zi, în timp ce eu mă aflam într-un bar cu prietenii ei, așteptând-o, boala ei ne-a secerat orice viitor. A venit, s-a așezat în genunchi și a plâns neîncetat. Știi ce regret? Că nu am profitat de prima invitație la cafea.
Arthur Ianoși
mă ascund mai bine. Tolerez ipocrizia știind că măcar nu-s ai mei. Printre străini și oglinzile sunt mai mici, nu-mi văd defectele în întregime. Nici vitrinele nu-mi prind reflexia pentru că nu am timp să mă plimb prin magazine. Maxim la tutungeria din colț. Și la restaurantul indianului care mi-a închiriat camera. Mă rupe-n două chiria asta. Trebuie să trimit și bani acasă. Am învățat să rulez. Munca te face om mare, așa-mi zicea tataia. Aici toți sunt mici. Trag în jug zile lumină. Toate-s mici. Doar dorul e mare.
