Când ești printre străini, nu singurătatea e greu de îndurat, ci dorul, dar când te simți stingher printre ai tăi, știi cum doare, măi Marinică? Bătrânul bău ultima gură de vinars din paharul soios și trase un fum din mucul de țigară ce-i ardea degetele noduroase. Vezi tu mâinile astea, și desfăcu palmele mari și crăpate pe tejgheaua de lemn, cu ele am mutat munții din loc pentru ai mei și acum, când nu mai pot, m-or azvârlit ca pe-un nimic. Mai pune un rând, măi Marine, că atât mi-o mai rămas, să-mi beau zilele.
Florentina Ghițescu
Îmi cade în mână o carte scrisă de o autoare africană despre niște întâmplări din Africa. Povestiri. Zic, ce treabă am eu cu șerpii ăștia de care nu am auzit niciodată și copaci pe care nu o să îi văd niciodată? Altă lume. Doar că durerea resimțită de mama care își pierde copilul mușcat de șarpele ăsta dubios sau bucuria copilului care se cocoață în copacul ăsta cu nume ciudat nu îmi sunt străine. Suntem înrădăcinați în aceeași umanitate și nu suntem printre străini nicăieri.
Răzvan Drăgoi
Sunt întuneric. Dar m-au condamnat la lumină. Mi-au dat o inimă. Era bine spălată de sentimente și regrete. Dar tot mai avea puțin. Ca un ultim fâs dintr-un spray altfel gol. Prea multă lumină te face la fel de orb ca și prea mult întuneric. Lumina latră întotdeauna la întuneric, când îi simte sângele. Vine să-l sfâșie. Tot ce poate face bezna este să fugă. M-am ascuns în venele unui suflet. Poate chiar al meu, deși nu cred. Totul îmi e străin și stingher. Atunci am devenit ultimul urlet al tăcerii.
