În 1946, Henri Cartier Bresson l-a fotografiat pe Sartre stând la taclale cu arhitectul Jean Pouillon, pe Pont des Arts, sau mai degrabă ascultând cu pipa în gură. Ori poate aştepta să se coboare obiectivul aparatului, pentru a-şi vedea de drum. A se observa: fuma, cruntă imprudenţă! Peste ani, la expoziţia pusă la cale cu ocazia centenarului naşterii sale, conducerea Bibliotecii Naţionale Franceze l-a "silit", post-mortem, să se lase de tutun. Căutând o fotografie reprezentativă pentru afiş, directorul a băgat de seamă că Sartre fuma cam în toate. Într-un portret din 1907, nu fumează. Ar fi fost şi culmea, ţinând cont că era mic pe atunci, un copil pe placul guvernantelor, cu zulufi lungi, galbeni, obraji rotunzi, probabil roz. Îl dichisiseră în costum de marinar. Legat de afişul expoziţiei: pentru a nu se încălca legea anti-tabac, i s-a şters din mână obiectul care nu mai corespundea normelor în vigoare. Organizatorii au ales o fotografie mai puţin cunoscută, realizată de Lipnitzki în 1946, în timpul repetiţiilor piesei "La Putain Respectueuse", de unde ţigara incriminată a putut fi îndepărtată cu uşurinţă. Primii care au remarcat modificarea portretului, au fost redactorii de la publicaţia "Libération". Încerc să-mi imaginez ce explicaţii fâstâcite s-au oferit ziariştilor batjocoritori, care arătaseră cu degetul spre nelegiuirea comisă. Oare directorul bibliotecii era fumător? Dacă da, o fi dat ordinul de "cosmetizare" a fotografiei după ce s-a întors de la fumat, ori înainte? Nu numai lui Sartre i-au luat ţigara din mână. În 2001 s-au tipărit timbre cu chipul lui André Malraux, dar cum şi acesta comisese imprudenţa să fumeze în timp ce era fotografiat, ilustratorul care i-a făcut portretul, inspirându-se după fotografia Gisèlei Freund, a "uitat" să-i copieze şi ţigara dintre buze. Poza fusese făcută în anul 1935. Prima expoziţie de portrete a doamnei Freund a fost arătată lumii într-o librărie, şi includea chipuri celebre ca: Jean-Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Samuel Beckett, André Breton, Jean Cocteau, Ernest Hemingway şi Louis Aragon. Pe Joyce îl fotografiase cântând la pian, iar pe Gide cu ţigara întinsă, aşteptând să-i fie aprinsă de doamna Theo van Rysselberghe. I-a mai fotografiat pe Diego Rivera, Frida Kahlo, Eva Peron; a avut expoziţii în mari muzee, a fost lăudată, concediată (din agenţia Magnum), medaliată. Şi-a pus aparatul în cui în anii '80, retrăgându-se în casa sa din Paris, umplută cu cărţi din podea până în tavan.
În cafeneaua Procope, din 1948, Sartre tot îşi mai aprinde pipa, în compania Simonei de Beauvoir, a lui Boris Vian şi-a soţiei acestuia, Michelle. În fotografie, desigur, un instantaneu surprins de Yves Manciet. Femeile se uită încântate la Vian, ce povestea ceva, probabil o întâmplare cu dichis. Paharele de vin din colţul drept al fotografiei, precum şi chipurile lor, mă îndreptăţesc să cred că se simţeau bine. Declanşatorul aparatului a mai surprins şi flacăra chibritului apropiată de pipa lui Sartre. După ce Michelle şi Boris Vian s-au înstrăinat, Sartre i-a cunoscut trupul şi spiritul la modul biblic. Cunoscând această bârfă de alcov, fotografia capătă alte valenţe, kunderiene. Bolnăvicioase. Erotice. Frivole. Cei patru devin personaje din carne de atins, cu slăbiciuni, plăceri şi dureri pur umane, care nu au neapărat de-a face cu tărâmul abstract al ideilor. Şi totuşi ascunzând fotografia, Sartre redevine filosoful şi scriitorul. Nu iubirile carnale îl definesc. Cât despre Vian, îmi place să cred că la acea masă povestea păţanii ca din "Spuma Zilelor", şi mă cuprinde o straşnică înciudare că nu mă pot strecura în poză, cu trup de muscă, să aud tot, vorbă cu vorbă, spre propria desfătare.
În Cuba, împreună cu Simone, Sartre l-a vizitat pe Che Guevara. La o înmormântare, în martie 1960, au fost fotografiaţi de Alberto Korda stând aproape de Fidel Castro. În altă fotografie, de data aceasta de interior, Sartre e cu trabucul întins, iar Che, pe cap cu legendara bască, îi întinde bricheta aprinsă. Nu ştiu de ce imediat îmi vin în minte şi altele - imagini, care n-au legătură cu Che sau cu vizita în Cuba. Casa lui Sartre aproape spulberată de explozibilul pus de terorişti, văzută de undeva de sus. El pe stradă, încordat, cu un ziar desfăcut în mână, atent la ce se petrecea în faţă, undeva în afara pozei din care făcea parte. Sau fotografia de grup în care i-am mai recunoscut şi pe Camus şi Picasso.
De departe una dintre cele mai izbutite imagini a fost făcută de Antanas Sutkus, în Lituania, în 1965. Fotografie grafică, minimalistă, fără elemente de prisos care să îngreuneze privirea. Se vede silueta neagră, aplecată în mers şi cu mâinile la spate, trup "pierdut" într-un ocean de alb. Pe jos sunt două umbre, deci aşa cum am spus, un singur corp şi două siluete umbroase întinse pe nisip. Cea care-l urmează este Simone ("fermecătorul Castor", cum o alinta), care rămăsese cu un pas în urmă, încăpându-i în fotografie doar umbra care i-o luase înainte. Coperta albumului "Sartre & Beauvoir: cinq jours en Lituanie", îi arată pe cei doi, spate în spate, păşind pe nisip. Tot Sutkus l-a fotografiat pe Sartre cocoţându-se pe dune împreună cu scriitorul Mykolas Sluckis.
O fotografie banală, ca de familie, îi arată pe Simone, Olga Kosakiewicz şi pe scriitorul american Nelson Algren, pe un balcon, pozând cuminţi şi zâmbitori. Amintindu-şi de vremurile când încă îi mai era elevă, Simone spunea despre Olga: "Chipul ei palid, încadrat de un păr blond şi des, mi se părea aproape apatic". În imagine amândouă au un aer casnic, banal şi inocent, aşa cum obişnuiesc să arate tinerele mame în albumele vechi de familie. Şi totuşi, Sartre încercase cu cele două femei un "ménage à trois", care a eşuat din pricini ce seamănă mult cu gelozia. Prin urmare, alte frivolităţi de ghicit în fotografie. Olga a rezistat avansurilor lui Sartre, care s-a consolat apoi cu sora acesteia, Wanda. Într-un târziu, Olga s-a măritat cu unul din apropiaţii Simonei, Jacques-Laurent Bost. Simone i-a dedicat cartea "The Mandarins" lui Algren, amantul său de peste ocean; după despărţire, a păstrat inelul primit în dar de la el. Sartre dedicase "Zidul" Olgăi. Complicaţii amoroase îmbârligate, pe care editorii s-au grăbit să le publice după moartea protagoniştilor, cu detalii scabroase şi presupuneri deloc la locul lor. Fotografia cu Simone, Olga şi Algren, prin banalitatea ei nu lasă nimic din toate acestea la vedere. Privind-o ar fi absurd să presupui tensiuni amoroase care să rămână întipărite în istorie, fie şi sub formă de bârfe literare. Pe scriitorul american l-am mai văzut într-o fotografie deosebită, făcută de prietenul său, Art Shay. Algren a fost pozat mergând pe-o stradă din Chicago, într-o după-amiază umedă cu zăpadă. Doi copii fantomatici, din care unul pe sanie, întregesc atmosfera friguroasă ce-ţi intră în oase, prin ghete şi urechi. Deasupra capului lui Algren e o firmă luminoasă pe care scrie Liquors, şi-o alta din care au încăput în cadru doar literele "Mona" şi "Beep". O altă fotografie cu amantul Simonei de Beauvoir, mult mai cunoscută, a fost făcută tot de Shay, pe West Madison Street, într-o duminică dimineaţa. Scriitorul se oglindeşte într-o vitrină viu animată de spectacolul străzii, şi tot în sticlă mici detalii îţi atrag atenţia cât să citeşti o întreagă poveste. Una amăruie.
Art Shay este unul dintre cei mai prolifici fotografi din Chicago, care a publicat în timpul carierei nu mai puţin de 30.000 de imagini. Printre alţii, i-a fotografiat pe John F. Kennedy, Muhammad Ali, Marlon Brando şi pe ultimul om în viaţă care văzuse cadavrul lui Abraham Lincoln. N-am văzut fotografia cu cel care-l privise pe Lincoln mort, în schimb m-am uitat la Simone nudă, pozată în juneţe. Shay îşi strecurase aparatul (Leica Model F) prin uşa întredeschisă, în timp ce ea îşi aranja cochet părul, în oglinda din baie. Pe furiş? Nu ştiu, aşa pare, deşi s-a jurat apoi că Simone auzise declanşatorul, şi că prin urmare îi simţise prezenţa. Pentru necunoscători, pe când toate celelalte aparate din lume fac "click" la apăsarea butonului, Leica face "clack", după cum spune un prieten de-al meu, fotograf. Acest "clack" eu l-aş descrie ca pe un foşnet metalic. "Cred că mai important este însă un sunet după declanşare, care nu se aude decât cu camera la ureche, un şâşâit ca un oftat", mai spune acest prieten, şi n-am de ce să-l contrazic, pentru că niciodată nu mi-am apropiat capul de-o Leica. În fotografie i se văd fesele bombate, picioarele înălţate pe tocuri, pulpele, spatele uşor arcuit şi braţele feminin ridicate, cât să-şi atingă cu mâinile părul prins în coc. Jumătate de prosop, un pic din WC, chiuveta, oglinda, sulul de hârtie igienică. Aici pare o cu totul altă femeie. Amantă proaspăt ieşită din aşternuturi, şi nu o intelectuală sobră. Nu seamănă cu o feministă agresivă, militantă, care imediat după ce şi-ar fi pus ceva pe ea, ar fi fost în stare să iasă în stradă cu pumnul ridicat, lăsându-şi în dormitor bărbatul încă adormit. În "Amintirile unei fete cuminţi", încă din primele rânduri, după ce spune că s-a născut la ora 4 dimineaţa, pe 9 ianuarie 1908, într-o odaie cu mobile lăcuite în alb, povesteşte: "În fotografiile de familie făcute în vara următoare apar nişte cucoane tinere în rochii lungi, cu pălării înzorzonate cu pene de struţ, nişte domni cu canotiere şi panamale pe cap, care-i zâmbesc unui bebeluş: sunt părinţii mei, bunicul, unchi, mătuşi şi eu în persoană". Canotiera este o pălărie tare de paie, cu fundul şi borurile drepte, de nezărit pe străzile din zilele noastre. Întorcând o filă a albumului, Simone se vedea cum arăta la vârsta de doi ani şi jumătate, costumată în Scufiţă Roşie, cu o plăcintă şi-o ulcea în coşuleţ, aşezată lângă mama şi sora ei. Bătrână, grea şi de nerecunoscut, în aprilie 1980 îl conducea pe Sartre la mormânt, în cimitirul Montparnasse, ca apoi să se întoarcă fără el acasă. Aproape 30.000 de oameni au însoţit sicriul, ca să "manifesteze împotriva morţii lui Sartre", cum mărturisise un tânăr din mulţime. Cu doi ani înainte, pe când acesta încă mai trăia, Simone de Beauvoir a fost fotografiată de Janine Niepce în apartamentul de pe strada Schoelcher. La masa de lucru, cu rafturi pline de cărţi deasupra capului, lângă care sar în ochi câteva poze. Portretele celui care, după moarte, avea să-i ţină tovărăşie în acelaşi mormânt.
Jeanloup Sieff, cel de care pomeneam la început că a fotografiat din Café de Flore, l-a înţepenit pe Sartre pe peliculă într-un mod cu totul tulburător. I-a făcut un portret cu întunecimi (pe obrazul stâng) şi pete mari de lumină (pe gulerul cămăşii), cu gura îmbătrânită (buze zbârcite, ce seamănă cu două râme înfricoşate, confuze) şi-o sclipire în singura retină lăsată la vedere. Nu-i renumită fotografia, însă aici parcă îl "recunosc" cel mai bine pe cel care a scris "Greaţa" şi "Uşile închise". Portretul nu-l flatează pe scriitor, cu atât mai bine, căci nu era nevoie de astfel de galanterii. Când nu-l am în faţă mi-l amintesc având o expresie a feţei grăbită şi mirată, plină de încordare. Mi-l imaginez mirosind a om bătrân. A salivă. Într-o dimineaţă din luna martie, anul acesta, mi-am băut cafeaua la o masă aproape întocmai ca cea din fotografia lui Sieff. Aşezându-mă, privind prin peretele de sticlă strada, m-am dumirit că era aşezată chiar în acelaşi loc, şi m-am bucurat nu pentru că ajunsesem în cafeneaua lui Sartre, ci pentru că eram în cafeneaua lui Jeanloup Sieff.