Poveştile
s-au petrecut tocmai pe vremea când plopul făcea pere şi răchita micşunele. Cine nu mă crede,
să-şi întrebe
stră-stră-străbunicii sau
să-şi bage nasul în cărţuliile cu basme româneşti. Căci numai pe la noi plopii binevoiau să coacă poame parfumate, zemoase, şi răchita să se împodobească cu micşunele. La străini, ba.
Şi-ntr-o poveste din acele vremuri, un băiat rătăcit în pădure, de sete aprigă
ce-i era a sorbit apă din adâncitura lăsată în pământ de copita unui cerb. Bietul de Petrişor, căci aşa îl chema, pe dată
s-a pomenit cu coarne
mândre-n cap, copite şi trup de falnic animal ce se
plimbă-n codru numai cu nasul pe sus, pentru
că-i şade bine aşa.
Pe
sora-sa, Ilenuţa, a
cocoţat-o într-un paltin, unde fata
şi-a făcut singură casă din crengi înflorite şi tufe de zmeură. Crengile şi tufele
le-am pus de la mine, dar ce haz să aibă un culcuş de poveste, cocoţat în copac, dacă
nu-i înflorit tot şi plin de zmeuriş, mure zemoase şi fragi? Păi dacă mi
s-ar fi întâmplat mie aşa ceva, aş fi avut grijă
să-mi meşteresc un bârlog parfumat în inima arborelui,
într-o scorbură luminoasă şi încăpătoare, pe care aş fi
căptuşit-o cu tufe care să rămână tot timpul împârguite. Şi nici că
mi-ar mai fi trebuit palat împărătesc şi caleşti din aur, cum li se întâmplă fetelor pe la mijlocul basmului, imediat după ce le cresc cosiţele până la pământ şi li se înroşesc obrajii ca merele coapte, bune pentru plăcintele vârâte în cuptoare fierbinţi. Dar cum nici pe vremea când răchita făcea micşunele, junele nu erau mai mintoase ca în ziua de azi, Ilenuţa
s-a lăsat momită
de-un fiu de împărat şi plecând cu dânsul la bogăţie,
şi-a părăsit copacul. Ceea ce
n-a fost tocmai bine, pentru că i
s-au întâmplat multe netrebnicii până când să ajungă să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi. Noaptea nunţii a rămas învăluită
într-o tăcere cuviincioasă, nu
s-a şoptit nici dacă i
s-au desfăcut bumbii de la lunga cămaşă (bănui că era de borangic cu fireturi de argint), însă când e vorba la o adică, în graba mare, chiar că nu mai contează ce se dă jos! Uneori se sfâşie sau se rupe ce nu se descheie sau desface trebuitor de repede, după cum zice un prieten
de-al meu pe care
l-am strecurat în povestea despre poveşti fără
să-i cer încuviinţarea.
Într-o astfel de istorisire nu
l-ar interesa deloc casa din paltin ori micşunelele din răchită, ci împârguirea Ilenuţei, fiecare petic de piele
de-al dânsei ce nu era la vedere, din pricina cămeşii scoborâtă de la gât până la glezne.
În altă poveste, cu doi fraţi care aveau plete de aur şi Luceferi în frunte, e vorba despre feciorii ucişi mişeleşte, îngropaţi în curtea castelului. Din trupurile lor
s-au înălţat paltini şoptitori în vânt, iar după tăiere şi preschimbare în paturi, scârţâiau cât să zică ceea ce era de auzit pentru urechile împăratului, părintele lor. Bărbat toropit de vicleşugul unei muieri bogată în farmece trupeşti şi dezmierdări veninoase.
Paltinul este arbore voinic, cu frunze crestate adânc, cu flori mari, verzui, şi fructe prevăzute cu aripi. Sigur au un rost aceste membrane fâlfâitoare, aşa cum se întâmplă şi la păsări, lilieci şi libelule, bondari, molii şi fluturi cap de mort. Dacă închid ochii mă pot minţi că văd fruncte mici, lemnoase, care zboară
rotindu-se deasupra unei pajişti cu muşuroaie de cârtiţe oarbe şi baligi uscate de vacă plină de lapte, ce musai trebuie ocolite. Au aripi translucide în soare. Scot un zumzet greu, de stup. E genul de autoamăgire care nu foloseşte nimănui. Frunctele nu zboară din arbori de capul lor, ci probabil plutesc duse de vânt, până la locul unde trebuie să încolţească după afundarea în ţărână. Pe ploaie, picurii grei
le-ar doborî degrabă în ierburi,
întrerupându-le pe veci plutirea. O casă meşterită
într-un arbore umbros mă duce cu gândul la somn. La adormire zile şi nopţi,
într-un hamac moale, mirositor a verde. În Codlea, lângă Braşov, se meşteresc viori. Spatele şi gâtul instrumentelor se cioplesc din paltin creţ, părţi care se lipesc cu clei de peşte şi se ung cu propolis. Arcuşul potrivit e din lemn de trandafir, pe care se întind 120 de fire din păr de cal. De preferinţă mongol, ca să cânte mai a vânt şi jale.
Adulţii pe
care-i cunosc se împart în două categorii:
oameni mari care în copilărie au citit basme cocoţaţi în copaci
oameni mari care în copilărie nu
s-au cocoţat niciodată în copaci.
Acum ar trebui să spun că primii, ajunşi la maturitate au o viaţă mai fericită decât ultimii, că sunt mai inteligenţi, trăiesc în case frumoase cu grădini bogate, au colesterolul scăzut, şi că la ei riscul de îmbolnăvire de cancer la prostată e mai mic decât la ceilalţi. Însă ar fi o nerozie, aşa că nu zic.
N-am băgat de seamă să existe deosebiri fundamentale între cele două soiuri de oameni, în afară de faptul că în pruncie primii au fost cu adevărat fericiţi, ceea ce
n-au ştiut pe atunci, fireşte, însă le spun eu acum ca să le intre bine la cap.
