Manual de fotografie: Nepăsare

Vreau cu tot dinadinsul să vă spun că am văzut o frunză căzând din copac. Eram în autobuz (mergea), cu mâna dreaptă mă ţineam de bară (cu trei degete mai exact, pentru ca plasticul lipicios, plin cu microbi, să intre cât mai puţin în contact cu pielea), şi atunci, aproape de intersecţie, pe trotuar, am zărit un copac ciuntit din care s-a desprins o frunză. Verde. Pur şi simplu într-o fracţiune de secundă n-a mai existat decât aer între ea şi ramură. Cred că s-a prăbuşit pe asfalt. Presupun, n-am văzut pentru că autobuzul a plecat mai departe, şi n-am vrut să întorc capul, s-o urmăresc lung cu privirea. Era frunză de castan. Nu bătea vântul, s-ar fi văzut după fustele trecătoarelor. Prăbuşirea s-a întâmplat cu multă vreme în urmă, la mine în oraş, în drum spre redacţie. De atunci mă tot aştept să văd fotografii cu alte frunze pozate prin geamul unui autobuz, undeva aiurea în lumea largă, de fotografi pe care să-i cunosc ori ba. Des mi se întâmplă, aşa că nu m-aş mira deloc să văd într-o zi imagini cu frunze de eucalipt, palmier sau vişin înţepenite în aer, în spatele unei ferestre aburite, cu urme de degete şi muşte. Şi dacă prin absurd aş fi apucat să imortalizez frunza mea de castan, pe deasupra bătrânei care stătea pe scaunul de la geam, atunci poate că alţi fotografi din Răsărit sau Apus ar fi avut un déjà-vu.

La urma urmei ce contează o frunză, îmi spun când îmi răbufneşte din cotloanele pâcloase ale memoriei. Se întâmplă mai ales când văd copaci tăiaţi, ca pe locurile rămase goale să se toarne asfalt pentru parcări. Sau când trec pe nişte străzi nude, prăfoase în soare, pe unde îmi aminteam că în urmă cu zile, săptămâni sau luni, se înălţau coroane stufoase, foşnitoare. Mă întreb tălâmb unde se duc vrăbiile şi gâzele care se ascund printre ramuri, după retezarea lor. Străzile miros altfel după tăieri. De exemplu pe ploaie nu mai au iz de verde ud, de ferigă şi pământ reavăn, de iarbă proaspăt călcată în picioare. Deloc. Oricât ai adulmeca cu nasul pe sus, nu mai ai cum să simţi asemenea mirosenii. Încâlcindu-mă-n aduceri aminte ca o babă, mi s-a făcut dor de dudul bătrân din curtea bunicilor, sub care se lăţea coteţul borţos din chirpici; locuit de găini şi un cocoş căruia într-o zi i s-a desprins capul de trup, cu o lovitură de cuţit. Nu mai ştiu dacă am privit asasinarea de sus, printre ramuri, sau de jos, de pe prispă. Ştiu doar că trunchiul cu aripi şi capul cu gâtlej se zbăteau şi când nu mai erau împreună, şi că sângele a rămas o vreme acolo în curte, sfârâind în soare, de trebuia ocolit şi după ce n-a mai rămas nimic din ciorba pusă pe masă (plină cu stele mari de grăsime şi tăiţei de casă, din care n-am sorbit nici măcar o picătură). După o scurtă cotcodăceală, găinile văduvite ciuguleau grăunţe şi aripi de gâze ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic. Mă gândeam pe atunci că măcar una ar fi trebuit să-l jelească într-un colţ al curţii, dar nu. Nu s-a întâmplat.

Vreau cu tot dinadinsul să vă spun că am văzut copaci plesnind de sănătate tăiaţi de oamenii Primăriei. Şi azi se întâmplă, acum când scriu. Alţi tei, mesteceni, plopi tremurători, salcâmi, sălcii şi castani sunt doborâţi pentru a face loc noilor parcări sau pentru că prin simpla lor prezenţă deranjează pe cineva. Nu stă nimeni să-i numere, ba cred că oamenilor din oraşul meu nu le pasă.