Ies din scara blocului. Traversez. Aud un claxon, un expat este deranjat de mersul meu. Nu întorc capul, sunt fascinată de ce văd. La terasa birtului fără pretenții de inima Europei stă același drojdier pe care îl știu din prima zi de autoexil în Luxemburg. Aceeași cămașă în carouri, aceeași bere Jupiler, aceeași privire pierdută și blândă, dată de un Dumnezeu al bețivilor. Patima asta am văzut-o și în țară. Înclină capul înspre mine. Grăbesc pasul spre gară. Urc în tren. Mă așez la geam. E același cer peste tot.
Ligia Dumitrescu
Hai, mama, să punem și acolo o lumânare, m-a luat copilul prin surprindere, indicând o cruce simplă de lemn, ponosită, așezată parcă timid într-o margine de rând. Păi? Cine e acolo? l-am întrebat mirată. Nu știu, mi-a răspuns. Am văzut-o data trecută. Știi ce scrie pe ea? Necunoscut. Îți dai seama? E și el singur printre străini. Mi s-a aburit privirea. De atunci îi facem și lui o vizită de fiecare dată. Îi trimitem o luminiță. Ne-am împrietenit și cred nu se mai simte așa singur.
Gabriel Rusu
De câte ori închide ochii, îl vede pe Nawaz pregătit de expediție. Era cel mai descurcăreț șerpaș din câți au atins vreodată coroana Everestului. În ziua aceea, o eroare milimetrică l-a lăsat pentru totdeauna lângă marea lui dragoste, muntele. În calitate de frate mai mare, Ali a tras ponoasele. Alungat din sat, a călătorit peste șapte mări și șapte țări. Doar vântul tăios îi mai amintește de casă. Bă, e verde, mișcă-ți scuterul, în rasa mă-tii cu Glovo al tău, se aude un cocalar de la volanul BMW-ului din spate.
