O fugă prin Elveţia

Văd că, aşa cum un necaz nu vine niciodată singur, şi lucrurile bune pot da buzna peste tine. Numai că, dacă te îngrămădesc cu asupră măsură, la un moment dat nici nu mai ştii ce să crezi despre ele. Şi uite că am ajuns - "Te-ai ajuns, Lăzărescule!", îmi zic unii - în situaţia de a avea o agendă concretă, încărcată cu ieşiri în străinătate, pînă la jumătatea lui 2008. Vechea glumă pe care o făceam înainte de orice plecare "afară" - "Nu ne putem vedea, băi, săptămînă viitoare, că tre' să trag o fugă pînă la Lille / Frankfurt / Bilbao..." - a început să se răzbune pe mine. Ieşirile s-au îndesit cu repeziciune, încît mă aflu în situaţia ingrată de a spune că "fuga" poate deveni extrem de obositoare, stresantă - cumva o datorie. Simt asta acum, după ce m-am întors dintr-o fugă în trei oraşe elveţiene, la o săptămînă după Lisabona, la o lună după Leipzig. A nu se înţelege că nu mi-a plăcut, că mă plîng ipocrit. Spun doar că aş vrea să dorm vreo două săptămîni neîntrerupt, fără să visez decolări, voci de metrou vorbindu-mi în portugheză şi chinezi, foarte mulţi chinezi.

Aflată la final de mandat în România şi Bulgaria (unul dintre dezavantajele integrării noastre în UE), Fundaţia ProHelvetia a invitat în Ţara Cantoanelor cîţiva tineri scriitori români şi bulgari, pentru a-i prezenta acolo. Eu, Filip Florian, Dan Lungu şi Cecilia Ştefănescu am avut cîte trei lecturi publice de căciulă, împărţite în trei oraşe: Zürich, Basel şi Berna. Am fost însoţiţi de Lucian Dan Teodorovici - coordonatorul colecţiei "Ego. Proză", promovatorul şi scriitorul nostru de sacrificiu - şi de Silviu Lupescu. N-am să insist pe "figura" făcută de noi acolo, ca să nu mă trezesc cu cine ştie ce interpretări. Legat de manifestări vreau doar să spun că am avut o reconfirmare a unei mai vechi impresii: lecturile publice din spaţiul de limbă germană reprezintă o instituţie culturală în sine.

Văzut pe fugă, în mai puţin de o săptămînă, tărîmul elveţian e ca o poezie clasică: are ritm şi rigori bine stabilite, o estetică de netăgăduit, bunăvoinţa - dar şi reticenţa - unor oameni cumva (prea) conştienţi că provin dintr-o viţă nobilă (cel puţin faţă de români şi de bulgari). În rest, cred că e prima ţară străină în care am fost cu adevărat surprins de cîteva chestii. Mă opresc la top 3:
1. faptul că din Basel poţi merge cu tramvaiul fie în Germania, fie în Franţa;
2. plasele din jurul unei stînci din mijlocul oraşului Berna - întinse pentru ca nu cumva obişnuiţii sinucigaşi să nu mai cadă peste maşini ori în capul trecătorilor cuminţi de pe strada de dedesubt;
3. doi cetăţeni (bănuiesc) normali, îmbrăcaţi cît se poate de decent, dar umblînd desculţ în spaţiul public.

Săptămîna viitoare trag o fugă pînă la Viena.


(Articol preluat din Suplimentul de cultură, mai 2007)