Cum luăm loc? Și de unde?

Vom purcede de la conceptul esențial de loc. Fie că e pitagoreică, fie că e platonică definiția, ea e aceeași: locul este răspunsul la întrebarea UNDE? O carte întreagă și mare a scris Edward S. Casey ca istorie filosofică a conceptului de loc (The Fate of Place), unde îl definește ca fiind "o arenă pentru apariția corpurilor". Nu doar a corpurilor, mă grăbesc să adaug. Mai general decât corp, propun termenul de eveniment; acesta este aici înțeles ca un sistem de relații dinamice, în care vizibilitatea joacă rolul esențial, care se stabilește la un moment dat (și pentru o perioadă determinată) între cel puțin două ființe umane.

Evenimentul "are loc", așadar extrage cu sine, depliază spațiul întâmplării sale - locul public. Orice corp, lucru, proces - eveniment - are / au loc, după cum ne spune limba română; sau, dacă nu are / au, și-l ia(u): it takes place, spunem în engleză. Dacă evenimentul a încetat, locul dispare. Dacă fixăm locul și îl ținem deschis, pregătit pentru evenimente viitoare, acestea vor putea să se desfășoare, să aibă loc, să ia loc, acolo (și oferim o adresă, sau coordonate geografice, sau poziție în cosmos etc.).

Locul public este următoarea declinare după locul fizic, pe care de asemenea îl putem descrie geometric (topologic), prin măsurători cadastrale, prin acte de proprietate. Arhitecții, când vorbesc de loc, se și gândesc la un amplasament pentru o viitoare construcție miraculoasă. Dar noi, citind deja ce a spus Daniel Libeskind, nu pornim direct la lucru, ci mai așteptăm puțin, într-un loc / spațiu public sau privat, dacă nu de-a dreptul intim.

Locul public apare de îndată ce, în afară de mine, mai apare și altcineva pe un teritoriu dat și, astfel, există posibilitatea ca nu numai să privesc nestingherit de jur-împrejurul meu, dar, în același timp, să și fiu însumi privit. În definitiv, v-ați pregătit deliberat pentru asta!

Înspațierea evenimentului de a privi și de a fi privit este nivelul elementar al locului public.

Mă plimb printr-un parc, spune undeva psihanalistul francez Jacques Lacan, sunt cu gândurile mele; ridicând ochii din pământ, văd că sunt privit de altcineva, cu care împart parcul. Această privire reciprocă creează instantaneu între noi un spațiu public. Dar chiar și un asemenea loc special, o dată folosit în scopul arătat mai sus, se pliază înapoi în vag, în starea pre-formată a spațiului. Acest loc urmează să existe atâta numai atâta timp cât există evenimentul care își inventează spațiul necesar, aura în care se va petrece, în felul în care și obiectele își inventează propriul spațiu.

Locul public, înțelegeți deja, este ceva de tipul acelei chora, despre care am mai vorbit. Mai străvechi de atât, este ceva de tipul conceptului presocratic de apeiron (fără limită). J.P. Vernant, pe care l-am putut asculta în câteva prelegeri pe care le-a ținut în 2000 la Collegium Budapest, unde am stat pentru șase luni (era, atunci, un om masiv, de aproape nouăzeci de ani, dar încă în vigoare) descrie în studiile sale despre Mit și religie în Grecia antic chipul în care locul public (respectiv agora) poate fi privit în analogie cu cosmologia anaximandriană, unde pământul - rotund ca suprafață, cilindric în volum - se află într-un soi de "punct Lagrange", în centrul Kosmos-ului, acolo unde toate forțele existente în Kosmos dau o rezultantă zero.

Oriunde altundeva e primejdie, violență, mai puțin aici, în centrul centrelor lumii, care este pământul (la Anaximandru), respectiv agora (la J.P. Vernant). Cu alte cuvinte, putem specula că pământul anaximandrian însuși se auto-(sus)ține în mijlocul neutru al universului; dar neutralitatea sa este, în chip paradoxal, una activă, în sensul în care, ajunse acolo, forțele potrivnice sunt anihilate. Or, îngăduindu-le să fie prezente în sine, agora nu doar că primește forțele divergente ale unei comunități dar, în mod analog pământului anaximandrian, el stinge contrariile (în judecată și adunare a egalilor - prin decizie), amenajează diferențele între limite tolerabile (prin schimb) și, prin acest rol, menține în echilibru comunitatea.