București: straturi de identitate

Arhitectura dă seama despre starea clientului său, individual sau colectiv; stare materială, dar și culturală, dar și mentală. Pentru cazul din urmă, Casa Republicii / Poporului / Palatul Parlamentului este lămuritor. Dar casa ne spune mult mai multe decât urâciunea pustiitoare din mintea clienților ei - regimul comunist, în frunte cu cuplul Ceaușescu; decât absența oricărei culturi arhitecturale, atât din capetele lor, cât și al arhitecților care au lucrat acolo, în frunte cu răposata Anca Petrescu. Cât despre stare materială - nu erau banii lor, risipeau ce nu aveau, probabil peste 2 miliarde de dolari la banii din anii '80.

Dar sunt locuri în București unde puteți vedea identitățile - căci sunt multiple - ale acestei urbe chinuite, cu mai mult folos estetic. Hanurile și caravanserai-urile încă mai supraviețuiesc prin centrul vechi, câteva: la ArCUB, pe Lipscani, puteți vedea unul, sau la Stavropoleos, cu adăugirile arhitectului Ion Mincu, făcute la începutul secolului trecut. Urmele altora au fost îngropate sun noile străzi, unul e sub Calea Victoriei, de când s-a făcut fostul Bancorex, turn urât, care spune ceva și despre cum era banca respectivă.

Mai vechi de atât sunt doar câteva case de negustori și biserica Bucur, de pe malul Dâmboviței.

Apoi încă se pot vedea edificii ridicate începând cu a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea - de la clădirea veche a Universității, la fostul local al Bursei sau la CEC, construite, însă, peste structura anterioară a orașului, dacă nu de-a dreptul demolând lăcașuri de cult sau mânăstiri (Sf. Ioan cel Nou, Sărindar) pentru a se ridica. Orașul, poate, a avut de câștigat în monumentalitate, dar a pierdut din identitatea sa originară. În schimb, avem multe edificii aparținând lui Ion Mincu și arhitecților următori ai Școlii Naționale, care dau un nou sens întrebării cu privire la identitatea locuitorilor Bucureștilor capitală de regat - întâi mai mic; din 1878 - cu ieșire la mare, prin alipirea Dobrogei la țara independentă; apoi, după 1918, aproape dublu ca suprafață teritorială și populație. Așa se face că putem face un tur al orașului, începând de la Bufetul de la Șoseaua Kiseleff (azi, restaurantul Doina, dar inițial dorindu-se a fi pavilionul României la Expoziția universală de la Paris, din 1890, proiectată de Ion Mincu însuși), până la marile clădiri în manieră neoromânească din centru: primăria capitalei (inițial sediu al ministerului lucrărilor publice), clădirea veche a Școlii de Arhitectură, azi Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu.

Sunt câteva gândite în aceeași manieră recuperatoare (sau inventatoare) de identitate colectivă și după 1965. Puțini vedem, cum ar trebui, în Sala Palatului o trimitere la arhitectura de expresie latină, dar și (neo)bizantină (cupola, mozaicurile); de asemenea, și mai puțini știu că Politehnica a fost gândită cu referințe la Bizanț, deși e și o arhitectură contemporană vremii sale: rectoratul (arh. Octav Doicescu) face trimitere evidentă la Sfânta Sofia constantinopolitană și la cupola ei spectaculoasă. Și de ce ne-am mira, devreme ce în tot secolul trecut, dar și mai mult în perioada interbelică, bisericile construite, sau doar gândite de arhitecții români trimiteau la Constantinopol ca sursă de inspirație (biserici de parohie precum cea de pe Calea Plevnei colț cu Mircea Vulcănescu, sau de pe str. Visarion, dar și unele mai mari, precum Cașin sau Sf. Elefterie Nou). În același timp interbelic, când bisericile spuneau, cu trupul lor, că se trag de la Bizanț, clădiri reprezentative ale statului făceau referință la arhitectura imperială romană (Palatul Victoria, Ministerul Transporturilor, Regia Monopolurilor, ministerul de externe de pe Aleea Alexandru și multe altele), reamintind că (și) românii de la Râm ne tragem, cum frumos spunea cronicarul moldav, odinioară.

Așa încât discuția despre modul în care arhitectura de oriunde și din totdeauna dă seama despre (sau construiește din ingrediente anterioare) o identitate - fie aceasta individuală sau colectivă; fie aceasta locală sau regională - are bune exemplificări și pe teritoriul actual al României, iar Bucureștii cu atât mai mult, fiindu-i capitală. O plimbare, pentru a revedea preocupările de construcție identitară a arhitecților români în București, ocolind casa Republicii și catedrala cea nouă, este nu doar posibilă astăzi, ci chiar instructivă, într-o vreme când identitățile se preschimbă sau sunt puse - iar! - la grea încercare, prin război...