Liviu Malița: Dramaturgia românească din perioada comunistă este, după 1989, puțin prezentă în repertoriile teatrelor. Care credeți că sunt explicațiile?
Gianina Cărbunariu: Dramaturgia românească, în general, și cea contemporană, în special, au fost aproape uitate imediat după 1989, pentru că, în acei ani, oamenii descopereau că spectacolul străzii, experimentat direct sau prin intermediul televiziunii, este mult mai palpitant decât cel de pe scenă. Limbajul multora dintre textele dramatice din perioada comunistă (aici ar fi de discutat, pentru că au fost, totuși, mai multe perioade și, deci, stilistici diferite) era unul aluziv, cu "șopârle", codat, spre deliciul publicului complice la acest "joc cu cenzura". În anii '90, acest limbaj devenise desuet, chiar ridicol. În plus, în mod ironic, cred că era asociat "comunismului" (și încă mai este) și deci, din principiu, catalogat drept fără valoare, "ideologizat" etc. Obsesia de a monta anumiți autori în acea perioadă (de exemplu, Paul Everac), e posibil să fi dus și ea la o respingere a tuturor autorilor.
Totuși, dincolo de schimbarea de epocă, cred că, după 1989, pe nimeni nu a mai interesat dramaturgia românească o bună bucată de vreme. Într-un fel e firesc, regizorii, actorii, își doreau să afle ce se întâmplă în dramaturgiile din Vest. După vreo 10 ani, oamenii de teatru și-au dat seama că nu mai avem dramaturgi și dramaturgie.
Îmi amintesc, spre finalul anilor '90, citeam în reviste de teatru articole sau transcrieri ale unor colocvii în care se spunea că nu există dramaturgie românească, că nu există autori ca în nu știu ce alte țări, că scrisul pentru scenă e pe moarte. Dar nimeni nu făcea nimic pentru a crea un mediu sănătos pentru ca acești dramaturgi să apară și să se dezvolte. Cred că nici nu prea știau ce să facă, anume, să aducă la scenă scriitorii pentru scenă. Pare simplu, însă nu e chiar așa. Noi nu avem o tradiție în care dramaturgul să fie un om de teatru. Oamenii care scriau pentru scenă au dispărut din teatre, după 89, pentru că nu fuseseră, de fapt, niciodată acolo.
Anumite texte sunt relevante într-un anume moment, capătă sens într-un context social, politic, cultural, însă asta depinde de cheia de lectură a regizorului; el e cel care poate recontextualiza un text. Numai o privire regizorală care să scuture praful prejudecăților și al timpului poate să promoveze cu adevărat un text.
L.M.: Ca manager de teatru, ați fi interesată de un proiect de promovare a acestei dramaturgii? De ce?
G.C.: Ca manager de teatru, eu am datoria să urmez planul cu care am câștigat concursul și să îmi onorez contractul prin care m-am angajat să fac anumite alegeri curatoriale. Interesul meu este îndreptat spre co-creație în cadrul comunității în care activează Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, spre sprijinirea tinerilor artiști (inclusiv dramaturgi), acoperind o ofertă repertorială diversă (pentru că este un teatru regional). În măsura în care proiectul s-ar suprapune cu prioritățile curatoriale ale acestui moment, aș fi interesată de un astfel de proiect. Însă, repet, viziunea regizorală este singura care poate garanta reușita "readucerii la viață" a acestor texte, fie și într-o montare polemică sau una de revizitare cu un scop mai larg decât cel teatral.
*
Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/